Nu

Am obosit.
Fiecare efort, fiecare miscare, fiecare pas ... dor.
Calc in zapada, imi tarai picioarele si las urme. Nu stiu ce ma inclina mai tare, urma pe care o vad sau vantul care o sterge.

Nu mai pot sa fug.
Mi-am incastrat pasii in plumb.
Plumbul e lipit de pamant. Coboara , coboara in vartejuri pana in centrul sferei.

Nu mai pot sa rad.
Stiu ca mi-am pierdut masca, si se aude doar ecoul.
Rasul zboara departe peste colinele din zare, isi pierde echilibrul si cade cu zgomot de furtuna pe iarba.

Nu mai pot sa plang.
Caci nu mai am lacrimi. Doar un noroi tulbure , negru , venit din adancurile mlastinilor.
Ma prefac ca traiesc.
Si stiu cat de josnic este sa te bucuri de prefacatoriile tale. Iubesc minciuna! Da , mint , cu ardoare si e demonica satisfactie.
M-am taiat intr-un gard parasit acum trei luni. Si am vazut ca nu am sange. M-am uitat cu spaima la miile de fire de cupru incolacite in jurul oaselor. Am luat o seringa si am inceput sa-mi injectez cerneala. Sa curga ceva si prin mine.

Nu-mi pasa! Nu vreau! Nu stiu! 

don't

Don't listen to a word i say

.

hodoronc tronc

caci toatele cele se-nvart stand pe loc
parau-i fierbinte si gheata danseaza
iar stropii de ploaie-n desert mai jongleaza
ajuta nisipul sa planga in foc
iar timpul si luna doar stau si-si bat joc
zambeste trifoiul cel plin de noroc
iar noaptea si calmul pe munte aseaza
'nserarea, incerc sa respir dar iar ma sufoc..
iar gandul si ei impreuna pastreaza
ideea, ...nimic, .., nu conteaza,... deloc!

.

ganduri mai vechi..

i am a thief. i am stealing moments from life, from my life , from other people lives, from my people lives. and i put them all together, and like a puzzle they all stand well together, even if they shouldn't. there is something drowning them , gluing them. i am sure it is not me. at least the me that i know. this is why i like to fantasize. i choose to do it. it gives me the parallel univers, in which i feel more at home than anywhere else. there are no doors between those realities. they seem to be, but when crossing, there are no walls and no borders. it all melts together.
this is why i like sarcasm. i try to use it with with cautious, i know it hurts people.  that is the least i want. but it gives me a feeling of being awake. it is my aspirin, in the morning, allowing me to get up and keep going. i like sarcasm, but i am not sarcastic. and if i am, i think about it, asking myself:did i hurt anyone today? still, i need my pill to i can reach the night again, and  get lost in the other world.

hm?

is the yellow fake? i'm not  sure, don't ask... i don't know. i will never know anything, still i can feel things inside.  i never can explain, my mind is not my toughest part. i am slipping on a yellow board in life. but i enjoy it, i like the wind on my face. i like that i don't have to step ahead, i just let myself dragged , wherever the wind blows. i don't really like to move. because i am a stone, washed round by the water.. who said that the stones are dead? they aren't, i can breathe..


.

vara

da, e aici. am cateva luni sa plutesc  , sa ma bucur si de zi.

hi hi

pun rar muzica aici, dar acum nu ma pot abtine :))

gand

am auzit ca moartea prin inec e dureroasa, e o agonie. intotdeuna m-au atras apele adanci, dar acum mi-e frica. stau doar si le privesc de pe mal, cu dorinta si spaima. desi, avand in vedere ca eu sunt nemo, nu ar trebui sa simt asa. acum urc . si urc si urc si inca nu stiu daca o sa imi placa caderea. sau soapta vantului din palme .

the dream within a dream

somehow, as i was sleeping, i found myself on the other corner of the world. don't ask me how i got here,  i rarely remember my dreams.i just wake up, in a familiar environment, with an unfamiliar feeling. that is all good, this is how mornings are. but this time, i am in an unknown place of this earth, with a well known feeling. there is no north, the compass is broken and the trees here are not showing the way. i've never been here, maybe in my dreams, but is all ok, there is never anything wrong with the forest, so i guess i'm home. i will take a stroll and introduce myself politely to every tree. and when i shall pass the last one of them, i'll be elsewhere. where i am going? i think i am not really going somewhere, but there is no way i can  tell, because when i was washing my face into the creek, i forgot my eyes on a flat rock there.  i am not sure also is i am moving, but i can feel the gushy wind disturbing the leafs that are resting on the ground. i assume those are my steps.
its easy. here it is just the revers of the inverse. ones thought trying to peel off the layers of it. but it should never be touched, much less studied. the mind cannot wrap around it. nor seep in. it should not be aware of it. it is all just a volatile vision, inbred in the dream. but what is a dream if not ourselves, in our best moments, chasing the life inside life. i shall go back to sleep now. or wake up.

ascunzisuri

vreau sa miros primavara. tocmai a inflorit de o saptamana liliacul din curte. si sunt mereu ametita. pe undeva astept sa treaca. e prea mult .e prea verde. totul e puternic si nu exista scapare. pot inchide ochii dar nu pot evita parfumul mov. stateam zilele trecute sub el, si palmele mi s-au colorat mov. cand ies din casa, iau mereu palme peste obraz. ma ustura, palmele mov.
asa ca ma ascund cat mai mult, cat mai departe. asa de bine ma ascund cateodata, ca dispar cu totul si nu mai stiu unde sa ma gasesc. ma trezesc pe strazi necunoscute, in parcuri indepartate, ca o taratoare prin iarba . unde stau pe spate si ma pot uita doar in sus, daca ma uit la oameni simt un vertij, ma uit doar sus  , la crengile cele fine din varful copacilor.
sau...  zilele trecute tot asa, imi trasese o mama de palma o creanga de liliac ce parfumat, ca m-am trezit dupa cateva zile inotand pe fundul raului. nu ca ar fi ceva rau in asta. ce ascunzis mai bun, racoros, singuratec. doar eu si pestii.
azi noapte am fost intr-un tablou de Dali. dupa ce am taiat lacul cu fierastraul si apa s-a ascuns la etajul inferior , cel de sub lac. mi-a parut rau, caci imi placea racoarea apei.
problema e ca nu le aleg eu, eu ma ascund, uit unde si ma trezesc te miri pe unde. sper ca maine sa ma trezesc intr-o pestera, nu de alta da mi s-a acrit de atata verde si atatea miasme. sa ma culc acolo, in singuratatea ecourilor, si sa nu ma mai pierd, sa ma trezesc sub copacul cu flori albe. sa ma uit la oameni si sa nu simt vertij. sa miros floarea de liliac si sa nu ma usture obrajii.

nu vreau

cum as putea renunta? sa nu mai respir, sa nu mai simt. ma lupt cu toti, si nu-mi pasa daca credeti ca am pierdut. nu pierd, nu am cum. doar daca ma pierd pe mine. doar le ascund, mint, zambesc frumos si astept sa fiu lasata in pace. sa alunec pe rau cand voi credeti ca m-am insanatosit! va mint! si e singura minciuna de care nu imi pare rau , nu imi plimba furnici pe spate. e real.

nothing? or there..

my disguise is ragged. i lost the form. i have no eyes. i have no hands ,can't touch anything.  i lost the sense of smell. there is no nose on my face. i have no face. i would ask to hold my hand, but i don't have one. my skin is translucent, my blood is roaming free on the earth. one more step, one more drop, the last one. i would ask you to take my pulse.. take a shell from the sand. it's in there.

Nu am fost eu azi. Doar serpii mei.

Am un sistem de aparare destul de bunicel, as zice. E aproape functional si aproape da rezultate .

L-am construit cu grija, am cumparat reviste de specialitate si am fost la cursuri de mester zidar. Am reusit sa amestec toate elementelle ca la carte, turnuri, turnulete, santuri de apa, poduri si podete, chiar am instalat recent un gard invizibil , din cele care curenteaza temerarii care nu respecta placuta cu "Proprietate privata!"

Si cu un asa ajutor, intotdeauna reusesc sa triez bine ce intra si ce nu. Acuma, cu gandurile, nici nu am nevoie de sistem pentru ele. Treab lor. gandurile sunt ganduri, intra si ies, se fac fum, fum sa fie. Nu ma sperie deloc. Dar cand e vorba de simtire, aici se cam schimba socoteala. Simtirile astea sunt lunecoase ca si pestii si nu stii cand iti scapa din mana, ..pardon, din imprejmuire. Pot sa spun ca eficienta turnurilor si a gardurilor e ridicata. Aproape 100%. Mai e cand mai fac si eu economie la curent si spun:"las sa intre , intra azi, intra maine, poimaine punem in functiune tot esalonajul."

Asa am facut si de curand. Era ditamai armata, imbracata in fier pana in dinti, puterica, multi cai, deh, armata care se respecta. Si s-au oprit pe pajistea din fata , si mi-au spus ca sunt obositi, in trecere, si vor doar sa se aseze la umbra zidurilor interioare. Acum, oameni suntem toti, .... zis si facut...

ma trezesc azi dimineata din somnul neterminat, ca de obicei. si dau sa incep sa respir ziua, a, am uitat sa spun, ...., avem o primavara verde, o minune. de doua zile a venit! simt eu ceva apasare pe pieptul meu, mai grea si mai rotunda ca de obicei,.., da e in regula. eu am ascuns-o acolo. ce sa si faci cu ghemele astea de simtire, cu senzatii care se zvarcolesc ca serpii disperati in acvariu, cu taciuni aprinsi si bucati de gheata amestecate gramada, cu crengi care inca mai miros a padure, cu serpisori mici, mari , verzi galbeni, incolaciti unii in altii de parca vine sfarsitul lumii, daca nu te uiti cu atentie zici ca e bila cea de piatra a lui Atlas, de unde o fi avut si omul ala atata putere... ca' gandul la Atlas ma facut , spun drept, sa inhat ghemul si sa-l port si eu, ca nu stiu ce-o fi in capul lui , ce o fi patit sa care asa minunatie dupa el, ..., da am zis ca daca iau si eu in grija rotocolul de serpi, poate-i va fi mai usor, sa va mai odihni si poate chiar va incepe sa rada.

ziua incepe normal, toate la locul lor, paznicii pe turnuri, pustile la crenele,..., organizare! plec si eu la padure , ca ramasesem fara lemne de cateva zile si azi le-a venit vremea. serpii , au inebunit. se zvarcolesc mai rau ca aia posedati si se zbat si cei mici fug taras, si taie, si lovesc... de cu amandoua mainile apasam pieptul sa nu cumva sa explodeze... si atunci vezi amenzi de la primarie ca am umplut cararea de serpi si taciuni aprinsi.

si in loc sa ajung la padure, ... ajung intr-o poiana, o minunatie. de-mi dadeau serpii pace, ma faceam lalea si acolo asteptam ultima zi. am simtit eu pe drum ca ceva dracusor isi baga coada in ghem, ca mi curgeau din ochi margele de sticla colorata, si eu de frica lumii din jur, sa nu care cumva sa-si sparga capul careva calcand pe vreuna , le tot adunam si indesam in buzunare, dar e sigur acum ca sunt acolo niste drumuri nestiute de mine, ca din buzunare, hopa inapoi in ochi si tot asa. scap de oameni...se potolesc si margelele, ...acum sunt sigura ca deaia ieseau ele asa la inaintare, sa vada lumea cat de frumos stralucesc ele in lumina de primavara... da le-am pacalit, nebunele de margele, ca de frica sa nu le fure cineva, am avut eu grija ca nici un suflet sa le vada..

in poiana, am stiut: nu sunt eu!  am fost un vierme gras pe fundul bolovanului, am dormit in sezloange ca oamenii, m-am tarat ca rama sub pamantul umed, am dormit ca bursucul in scorburi, am stat cu nasul in iarba , cu urechile pline de pasari si am lasat doar mirosurile sa mai existe... sau asa as fi vrut sa fac, ca jumatate de zi m-am luptat cu serpii aia, ii tot impingeam inapoi in ghem si ei nu , sa circule prin mine de parca sunt la formula unu,  (sunt sigura acum ca vazusera pista in apropiere si deaia zvacneau asa) , imi ieseu prin urechi , intrau inapoi prin nas, nu puteam sa respir de ei, si de la vedele si galbenul lor si pielea mea era asa mai verzuie, ca atunci cand ma tavaleam in iarba nu ma vedea nimeni, credeau ca-s o pala de vant.

greu, greu i-am mai potolit. aproape jumatate de zi m-am luptat cu ei, sa-i indes inapoi in ghem, ca daca se ratacesc asa de nebuni si circula prin mine, nu mai pot avea grija de el.. si nu stiu ce i-a apucat. de ce se chinuiau asa.. . bine ca a trecut, sa-i mai pot tine inauntru, plang si eu fara sens, saracul Atlas  cat a avut de carat si-l doare spatele iar doctorii nu stiu sa-l repare.

before dawn

staying alone in the night is the moment when the big gates are opened and the shadows stop pushing towards you. it is the only time when music is not used and desired, but giving and true. it is the serenity that makes you keep the eyes attentive but not gazing at anything.
below the moon light, all fades away and we are more real, more tangible and more alive. in the shade of the night we see more colors. it is the time to feel gratefulness towards our foes for letting us feel the love, and to thank love for opening us to every little thing.
we should thank the night for nurturing us. under the potent sun we can see the green of the grass, but we are obliged to the night for letting us feel the grass growing. for letting the green in, to be observed in the dark.
the night is soft and gentle as we want to be. it teaches us to feel, and comfort our fears. when we listen in the night the sound of the rain and the echo of our own breath, we are free. there is no power in the smooth late hours, it is just a delicate feeling. it is an embrace of life.

thank you night for letting me walk on the edge of the moon.


.

the flying bus

good bye. good bye streets, good bye concrete, good bye people. this is what i always say when i step into that bus. i always choose carefully a place near the window, and sometimes i am lucky  so see the sunset. tonight was golden. a blanket of dark clouds has coated  the city, but the sun knew i was watching , and slipped them just enough to throw his fervent arrows on my way. as the bus was flying over the bridge, i stared into the sun until my eyes were scorched. as i was drowning into a sea of sound, i couldn't let myself founder, i stood afloat, gazing into that liquid gold, and this is how i died. i am sure i did, because i saw all my gear down, as the sun went away, and it was all covered in ash, as people were drawing on the floor, stepping onto each other at every stop, signs from a forgotten language.



.

cantec

Undeva in Apuseni, pe vai ascunse si in catune aproape parasite circula o poveste , o poveste despre un lup care da tarcoale gradinilor si fura straturi intregi de.. ma rog, ce au oamenii prin gradinile de zarzavat de pe langa gospodarii.

Turma de oite urca cuminte spre pasunile de sus. In pas usor, cateva sute de oite asculta de cei trei caini ciobanesti si de Gheorghita. Gheorgita e un cioban tanar, cat se poate de linistit si fericit cand e sus la munte. Si ii place mult sa cante din fluier, a invatat de la tatal sau, care si el cioban fiind, i-a soptit toate secretele muntilor si a vietii de pe creste, de Gheorghita nu a vrut sa auda in ruptul capului de scoala. Le zicea colegilor de generala, in sat, " e treaba voastra daca vreti sa invatati din carti cum sa deveniti slugi la altii, io sus pe munte am sa invat de la pietre, de la brazi , de la lacuri si de la oi ce inseamna sa traiesti".
Zis si facut, nici nu termina bine clasa a 8-a, si incepe sa mearga cu tatal lui si cele cateva sute de oi, sus , acolo unde stie el ca va fi scoala si viata pentru el. Acolo descopera ca mestesugul fluierului, care credea el ca il are, nu exista. Gheorghita se minuneaza cum canta fluierul fara el, canta despre cascadele pe care le trec si despre ploile mocanesti, despre urma pasilor lui si a oilor in namolul de pe marginea paraielor.

Trec zile, trec ani, Gheorghita ramane tot tanar, deja cioban vestit in muntii lui, urca muntii singur cu cainii si oile, se apara de lupi, face branza, face cas... aparent o viata perfecta de cioban. Un singur lucru nu intelege el. Fluierul lui , seara, cand se culca oile si rasar stelele, prinde viata. Si incepe sa doineasca, cand cu jale, cand vesel ca izvoarele, iar in jurul turmei se face liniste . Lupii tac, se aseaza pe labe si cu boturile deschise nu se gandesc la sange, ci adulmeca si se ineaca in cantecele lui. Copacii nu mai soptesc, vantul nu mai suiera. Linistea e solida, Gheorgita cand incearca sa o atinga simte doar taria lemnului, fluierul.

Si Viorica, mieluta preferata a ciobanasului, seara , in loc sa doarma se apropie pe furis de el si ochii ei mari simt adierea cantecelor si se uita cu dragoste la cioban. El stie, stie ca seara de seara vine tot mai aproape, stie ca deabia mananca, deabia umbla ziua de oboseala, cateodata o mai mangaie  si o impinge , ii sopteste " stiu, Viorico, stiu. nu ar trebui sa ne asculti seara de seara, da cum pot eu sa nu te las, caci tu si eu, fluierul si lupii, brazii si izvoarele, suntem tot una, si dac eu ii ascult pe ei si ei pe mine, cum sa nu te las pe tine sa stai noptile cu stelele in suflet"

Era o vara mai nervoasa, vijelie mare pe crestele muntilor, cainii zgribuliti, oile speriate, vantul taios, ciobanasul obosit. Si la amiaza, cum n-a facut niciodata, se aseaza pe iarba si scoate fluierul sa imblanzeasca stihiile. Canta canta... fara sir, fara zile, fara nopti, timpul sta, oitele au inlemnit, vantul tace caci vorbeste in fluier... si Viorica se uita in jur, ca la un desen nemiscat, si pleaca, si fuge, urca singura , departe , tot mai departe de cant si brazi, trec zile , trec luni, ea tot urca, obosita , tot mai obosita. Noapte nu a mai fost, dar cand s-a facut , si cand vede luna rotunda ca o gura de fantana, se aseaza sub o piatra si totul dispare...
... au trecut cativa ani, deschide ochii somnorosi, gata sa fuga, gata sa se intoarca. oboseala a disparut, fluierul tace. incepe sa alerge, jos in vale, sa-l caute pe Gheorghita, trece sapte munti si sapte vai, i se face sete, gaseste un izvor, bea apa... si se vede in el...blanita ei taciunoasa si creata e gri, botul ascutit, narile involburate , coltii albi sticlosi, incearca sa spuna ceva si urletul lupului rupe cortina muntelui si coboara pe vai, peste sate, infrigureaza oamenii ce se incalzesc la gura sobei. Il roade foamea pe lup, si setos de sange zboara peste munte si ajunge in poiana unde Gheorgita pazea oile. Se aseaza la panda si asteapta seara, cu sange in ochi. A uitat de oita, de fluier , de brazi...doar moarte si miros de cadavre , urlete  de spaima , tremurat de oi , doar asta mai simte. Inchide ochii , si atipeste o secunda, ii deschide si simte gheata cum il cuprinde. Bradul e lup, iarba e fluier, Gheorghita e vant... fluierul e tot. O ia la goana inapoi  pe munte, cu botul larg deschis , cu coltii afara, cu fluierul in suflet... Cativa ani a haladuit lupul pe creste , rozand radacini si fugind de orice suflet  si orice vietate.
Cateodata, mai coboara la sat, ascuns intre copaci, asteptand fluierul lui Gheorghita. Inghite cu lacomie doina, si fuge iar in munte, iar atunci, cand se oglindeste in apa izvorului, o oita creata cu ochii plini de miracol il priveste din luciul apei.

bine

am visat ceva o data. imi amintesc perfect, de la culori ,mirosuri pana la spaima si bucuria din ziua respectiva. desi era noapte, desigur. si sigur am visat pentru ca nu am fost niciodata acolo. era pe varful lumii. un loc unde nu ar trebui sa existe oameni, scari, bancute. era asa de sus , ca trebuia sa tragi aerul de doua ori in piept ca sa il simti ca ajunge si la tine. iar prapastia era asa de adanca , caci nu vedeai mai jos decat norii. drumul nu era greu. era construit de mana omului. erau scari de lemn greoi, inchis la culoare din cauza aerului umed, in stanga, unde era si prapastia, erau parapeti de lemn. imi era frica sa ma prind de ei, erau asa de subrezi si fiecare pala de vant ii facea sa se vaiete. urca , cand drept cand serpuind, scara uriasa de lemn care ducea ..spre varful lumii. ca nu mai era nimic dincolo. nu era foarte clar unde urc, nu erau tablitele din munti cu "Cabana Pionierul- 3 km", nu era nimic. erau doar scari , inca una , inca una. si parca scara stia. cand eram foarte obosita , brusc se facea un mic platouas din lemn, inconjurat de gol in 3 parti, cu o bancuta subreda, cat sa stai sa-ti tragi sufletul.
abia cand ma asezam acolo, ma intrebam unde duce drumul, dar nu conta, caci in cateva minute ma ridicam ca trasa de o franghie nevazuta si un pas inaintea celulilalt, incepea urmatorul urcus. era bine! desi nu pot sa neg toata spaima, tot tremuratul cand se intetea vantul, tot raul si ameteala cand incercam sa ma uit inapoi sau in prapastia ce se casca ca o gura de dihanie in stanga. era bine fara sa fie bine. ce sa fie bine la un urcus greu, cu pleznituri peste obraji de aer dur, cu scari subrede si ude, fara tablite prietenoase de marcaj, fara un prieten langa sa te incurajeze , fara cabana cu pat prietenos sus, fara sa stie unde e acel sus, fara sa vezi nimic in stanga si dreapta. in dreapta , versant gol , gri si rece, in stanga haul si pierderea lumii, in jos , in urma nu ma puteam uita ca imediat senzatia de vertij isi facea de cap... singura varianta era inainte, poate de aia era bine. macar era o directie sigura, inainte insemna ca o sa ajung undeva, departe de stanga si dreapta, departe de inapoi. si acolo, parea departe. dar atata cat mai erau scari, cat paseam drept, si nu in genunchi si coate printre pietrele dure de pe varf de munte, era bine.
nu cred ca o sa uit cum m-am trezit. spaima, inima batand nebuna, cu aerul albastru inca in nari, cu parul ravasit de vant, cu picioarele inghetate si obosite, cu dorinta de a prinde parapetul inca scrisa pe palma....toate scenariile posibile dintr-un film fantastic. si tot era bine. era asa de bine!

actorii

cuvintele sunt un fals. sunt o piesa de teatru jalnic, intr-un cartier rau famat. unde betivii si cei ascunsi se prefac a se uita la scena. miroase urat, imbacsit, si actorii obositi se ascund sub straturi groase de pudra. e un teatru intunecos, cu coridoare inalte , pereti scorojiti si umbre dansand pe pereti. e ca o casa a fantomelor. azi una, maine alta. pe acelasi coridor pe care se plimba umbrele mortii. nimic vesel, nimic auriu nu rezista in teatrul vechi. adu o floare si in cateva ore o sa vezi cum ofileste, cum isi pierde culorile. o sa o vezi cum se aseaza obosita pe scaunele roase si murdare. si priveste jalncul spectacol. in care actorii rad cu dintii gaunosi. si asteapta sa se termine reprezentatia sa se poata intoarce in birtul de pe aceeasi strada cu iz de rau.
si in tristetea lor de clovni tragici, inca mai spera si viseaza la gradinile in care nu au curaj sa calce. curajul le lipseste, caci daca ajung vreodata sa se plimbe printre copacii inalti, nu au sa stie drumul inapoi spre scena cu miasme de mlastina. si nu stiu sa faca altceva. nu pot vedea mai departe de cortinele vietii lor.
am sa dau foc teatrului, strazii. si dupa ce arde, am sa plantez stejari. iar actorii, cand vor veni dimineata fara nici o speranta sa-si tina reprezentatia, au sa uite de frica, caci gradina se va muta acolo unde stiu ei sa paseasca.

black!

i am rotten. i have no insides. it is all  black. i am not a good person. i can smash, i can scream. loud, not quietly when nobody hears.i hate it all. i don t want the spring to come. i want the cold air , so i have something to complain about, still not to be able to do anything about it. i find myself loving that.
i cant look up, i can t look down. i could  look but i prefer to keep my eyes closed and see how i don t have the joy. i see coal burning on my organs, and i enjoy it.i am mean , and i hurt people. and when i hurt them, in purpose , i like it.give me something to destroy, i'll do it!
there is no grey, so this must be me.
the only pleasant sound is the sound of crash. and smashed porcelain. there are no words, there is no music. the birds are making a distorted sick sound. people's voices makes me sick. i hate being polite. i remember all the bad words.
you can dislike me, but i am  just telling the truth.  i am sick and tired of trying. i am not good. i am not helpful, i am not caring. i know this moment. i had it before. i'll have it again.
all the green, and all the blue are gone now, right this moment. i bit my hand until i felt the bone. i hate myself for not being able to create more pain. so i can feel it. because i am numb, right now, i can see how  my eyes are cold and i know i am villain.

somn

Mi-a scris zilele trecute o prietena. am avut senzatia ani de zile ca o cunosc bine, dar niciodata nu m-am gandit la somnul ei. da, somn. pentru ca, intr-un mod stangaci si exaltat imi povestea o calatorie cu trenul. si in afara de zbor incet si saltul in gol, imi amintesc din povestea ei doar fetele oamenilor. nu am inteles cine sunt ei, dar imi amintesc de o fata foarte tanara care radea in hohote isterice uitandu-se cum trenul trece pe sub apa si iese in soare ca o pasare de prada, aruncand flacari umede in jur. mai era si un batran, cu barba alba si ochii foarte tineri. care statea drept si adulmeca cu privirea adrenalina din jur. si o doamna calma, care parea sa nu existe ,si-i tinea pe rand de mana pe toti din jurul ei, vorbindu-le pe un ton cald. imi amintesc un barbat cu ochii in flacari caruia nu i se misca nici un muschi de pe fata. mai era si un baiat cand trist cand vesel, care zambea cand trenul cobora sub apa si se prindea de scaun cand iesea la soare. nu imi amintesc de toti. poate ar trebui sa scriu aici ce mi-a spus...

 "nu am mai vorbit de multi ani. dar de cateva zile transpir si tremur, si nu ma mai pot desprinde de tren. iti scriu , pentru ca am facut cu trenul o halta in balta neagra din mijlocul padurii. pe care o stii. totul incepe banal, ma sui si eu ca omul in tren, aveam de calatorit undeva, nu imi amintesc unde dar cred ca nu conteaza, altfel mi-as aminti. totul e foarte banal, m-am asezat frumos la locul meu, ca de obicei langa geam sa pot pironi cu privirea fereastra opaca. un batran , langa mine imi zambeste prietenos, scoate o punga de bomboane de menta, si fara sa spuna un cuvant imi intinde una. o iau, rusinata ca nu imi plac, si o strecor in buzunar cand nu se uita. il privesc , stii ca intotdeuna sunt curioasa ce se ascunde dincolo de privirea lor, dar il privesc pe furis. nici nu vreau sa aud ce ar spune, imi e destul privirea pe care o fur. ma pierd putin in lumea lui, dar ritmul rotilor ma trezeste si incep sa studiez oamenii din jur. am simtit eu ceva in aer, dar de cand au facut oamenii astia trenurile cu ferestre negre, nici macar relaxarea totala a celor cateva ore de calatorie nu mai e. nu ai ce face, trebuie sa te uiti in jur. fara sa inchizi nimic inauntru, ca doar esti in tren. nu e o zi obisnuita.

 in fata mea, calma si cu un zambet ascuns, o doamna intre doua varste iscodeste ca un detectiv fiecare cuta, fiecare tresarire de pe fata lor. are ochii negri, adanci, foarte calzi, asa de calzi ca nu puteam sa ma uit spre ei, erau ca si in copilarie, iti amintesti cand ne uitam in soba pana ne ardeau obrajii? m-am incalzit in cautatura ei, fara sa ma observe, si imi mut privirea doua scaune mai in dreapta. e o fata frumoasa, cu parul portocaliu, violent portocaliu, cu un carnetel minuscul in mana, scriind ceva. respira melancolie si din cand in cand priveste plafonul , cu o cautatura asa de dulce de am inceput sa caut si eu dulceata ce o vedea ea sus. am cautat, dar bineinteles, negasind nimic am continuat sa imi mut atentia de la unul la celalat. furam ceva de la ei, da asta e o alta poveste, doar stii ce spun.
 in coltul din staga sunt niste ochi de gheata. nu pot sa-mi iau gandul de la dusul rece ce l-am simtind facand greseala sa cred ca doar eu observ si ma uit in jur. mi-am intersectat privirea cu ei, si am simtit o neputinta, o paralizie rece , de nu am mai putut sa-mi intorc privirea. am inchis ochii, si incet incet mi-am intors atentia in spatele meu. un baiat trist, cu corpul aplecat , cu o vorba placuta, discuta cu o voce. nu am reusit sa-i prind privirea vocii, asa ca ramane o voce. ciudat, vorba nu parea trista. i-am urmarit o bucata de vreme, pe el si pe voce, dar m-am intors cuminte cu ochii in fereastra. pe undeva imi placea opacitatea ei, am fost de atatea ori cu trenul si stii cat de mult imi place momentul respectiv, inchis in vagon fara scapare, pe durata calatoriei, obligat fiind sa fi cu tine sau cu cei din jur. si tot sari de la tine la ei si de la ei la tine, de ajungi sa nu mai stii cine esti tu si cine sunt cei din jur. mai fugi, mai pironesti ochii intr-o scrijelitura din geam, dar nu poti evita momentul, locul, esti pe drum si asta mai dureaza...
cred ca la un moment dat am inchis ochii...nu stiu daca am dormit sau nu, dar cand ii deschid ... fereastra nu mai era neagra. afara erau nisipuri, paduri si delfini. in vagon...nu mai era nimeni, toti erau unul. toti rodeau bomboane de menta, toti aveau parul nebun portocaliu, toti aveau ochii de gheata, toti radeau cu ochii tristi si toti erau tristi cu ochii plini de vise si speranta. doamna cea buna fugea de la unul la altul si ii linistea pe toti, dar nu se misca de pe locul ei. trenul alerga nebun pe sub apa..."

intoxicated

i had some strange events going on. few days ago, i was trying to talk. in my head, i heard myself talking. but i did realised that people around me were giving me strange looks. i started looking for a mirror. i found one in the basement, i took it up to the light. and again, i started talking in front of it. i noticed that my lips aren't moving.than i started screaming. strange, i had the same image in the mirror. than i think maybe i am just deaf. i went to the washroom and i start carefully to clean my ears. deep ,attentive , until i could feel the towel into my chest. happy with the result, i go back and scream. still nothing.. but i did not gave up, i still have my hands, and they can move . so i took a box of crayons. best colors that i was able to find. i take a immaculate white paper and i start drawing. i didn't like the result, so i put them on my tongue, so they become moist and soft. on the drawing, it was better.so i draw, and i draw... i don't remember much. when i open my eyes, i am on a hospital bed.i see some people, i don't know them. a nurse is saying something, but as much as i try, i can't hear it. so i am probably deaf, as i thought. i decide that it is time to find out what is going on, so i try to speak. no reaction. maybe i am mute. the panic comes, and i start blinking like crazy. somebody noticed that, and comes to me smiling, bringing a mirror. i try to get up, and i discover that i am all tied up, unable to move my body. the doctor smiles again and puts that mirror in front of me. wow. my lips are yellow, and blue and green and violet. like the crayons. all that drawing is on my lips. and the doctor starts writing something on a piece of paper and shoves it in my eyes. "intoxicated with colors - incurable case"

intre maci

nu este infrant. fara invins. nici nu ar putea fi.nu este zbor . fara cadere. nu exista imaginatie fara simturi. nu este pas usor pe marginea raului fara ...aici imi vin in minte autostrazi pline de masini, de energie , de nervi, de destine, de bucurii , frustrari si tristeti. sau mult gol. dar aici nu am dreptate. pas usor pe marginea raului este si va fi. altfel de ce ar fi raul. de ce ar fi irealitatea apei, mangaierea brizei, copacii drepti si indoiti de timp. este pas.. pe marginea raului fara nimic. aici contrazic regula. este si va fi. asa cum este pas pe albul norului. ... mangaierea ierbii ude.. mirosul pamantului . covorul de ace uscate si umede din padure. ... nervii fara zambete. plansul fara ras. albul fara negru... ce ar fi noaptea fara ziua? cum am mai asculta linistea si tulmutul tacut fara adevarul crud al zilei? cum am mai astepta vitalitatea, soarele si rasetele fara linistea si tulburarea noptii? intotdeuna am iubit "adevarul e undeva la mijloc!", caci cum poate fi adevarul strigat de pe munte sau negat in pestera? ...iar acum trebuie sa fac pasi mici intr-un camp plin de maci. rosii , neobrazati si vesnic acolo. cand e vremea lor..caci nimic nu e mereu dar mereu vine inapoi. sa dansam intre maci...sa dormim intre maci...sa visam intre maci... sa-i plangem iarna si sa-i iubim cand se intorc plin de obraznica roseata.

common sense

my best friend told me once to put my feet on the ground. my favorite writer told me the same. and my people told me the same. the common sens. now, who am i to fight you all? who am i but a shadow, to tell you i do not believe you? still, with all the proof you are giving me, i can't stop not to walk on concrete. it is good when i have the chance to step on earth, but on concrete? the cruel, earth killing concrete? i just can't. it is melting the self, it is choking the ants, it is making everything grey. grey does not exist. it is just what we choose as a compromise. grey is not the wind, not the air, not the forest. it is not the happiness that doesn't need an explanation and does not need the barrier. the human form. the boundaries. the ugly reality. why would i live there? i am nothing but a slow whisper, nothing more than wind making the leafs sing. of course, if you ask about the song of the leafs... ill tell you. it is not the leafs singing, it is the humid smell of the land, it is the steps of the wolf and it is the human crying. that is just because it is us hearing it. ask a leaf, if you don't believe me... it will tell you. we are all the same, the big chorus. taking from you what you do not know you are giving.

acolo

garduri, tarcuri, negru, taios sub pamant, departe, intr-o galerie ganduri insiruite si scapate rostogolite ca margelele si ratacite intre crapaturi departe, jos , unde arde pamantul unde aerul e mort si rau si nu il plange nimeni acolo. doar acolo e pace. in miezul pamantului. ganduri nebune, bolnave , indesate in cutii de oamenii cei indoiti liniste.. liniste fara ganduri doar acolo.

there

all confusions in my being is what I am. a delusion. I crossed the river, the plains, the hill. I am walking up the mountains. and i do not feel the air slightly, I just feel it. I do not care about your opinion. you are not entitled to one. it was an adventure to get here. I'm here, and even if it were for me to fall into the valley, I know the way back. and however I would like to explain myself, you will not understand. you can not read the map, even if I come to your room to stick the map on the wall. you, with your clever mind and your tricks. do not stay here. down in the valley with you. step on what you want, because if you walk on clouds for sure you will subside. I do not hate you, I just pity you. all of you.

primavara?

orice ai face, faci bine. sunt o furnica, vad viata simplu. viata e simpla, nu e un ghem de spini , radacini si vant. viata e o livada de piersici de la medeleni. orice, oricine , ..., viata e tot livada... si gastele, si mingile olgutei... si rasul olgutei, si sfiiciunea monicai. si complicatiunile danutului cel simplu cu suflet mare si tremurator. nimic in plus... nu m-as putea transforma intr-o floare in livada? sa nu-mi para rau ca vine iarna,...

vantul care sta pe loc

il trage de mana pana la liziera padurii. respira greu. totul e prea verde. verde dur si rece. aerul doare...ii lasa mana si o priveste. batranul cu barba alba se aseaza pe iarba ca intru-un culcus rece de primavara. si incepe: -sa stii ca am vrut sa viiaici. stiu ce e in mintea ta si ai nevoie sa intri sa te pierzi -dar nu vreau sa ma pierd. si de ce nu vii cu mine? -stii de ce nu vin. si gandeste-te , si spune-mi tu de ce trebuie sa te pierzi..spune-mi ce o sa faci cand o sa te pierzi. ... rade si arunca o frunza in nervul vantului.. -am sa ma regasesc! au trecut douz zile, crede... nu-si da seama ca sta acolo imbratisata cu zecile de ani. nu a observat cand au crescut radacinile. incearca sa-si duca mana la frunte sa alunge un gand rau, si nu reuseste.o secunda de panica, doar o secunda. o amintire a unuei vieti visate. nici o tresarire , nici un miros, nici un simt dinainte. .... ....si incepe sa rada cu hohote , rade, rade, si vantul incepe sa faca un dans nebun, un dans de cercuri albastre. bradul isi intinde relaxat crengile si incremeneste din nou cu ochii in zare.