bine

am visat ceva o data. imi amintesc perfect, de la culori ,mirosuri pana la spaima si bucuria din ziua respectiva. desi era noapte, desigur. si sigur am visat pentru ca nu am fost niciodata acolo. era pe varful lumii. un loc unde nu ar trebui sa existe oameni, scari, bancute. era asa de sus , ca trebuia sa tragi aerul de doua ori in piept ca sa il simti ca ajunge si la tine. iar prapastia era asa de adanca , caci nu vedeai mai jos decat norii. drumul nu era greu. era construit de mana omului. erau scari de lemn greoi, inchis la culoare din cauza aerului umed, in stanga, unde era si prapastia, erau parapeti de lemn. imi era frica sa ma prind de ei, erau asa de subrezi si fiecare pala de vant ii facea sa se vaiete. urca , cand drept cand serpuind, scara uriasa de lemn care ducea ..spre varful lumii. ca nu mai era nimic dincolo. nu era foarte clar unde urc, nu erau tablitele din munti cu "Cabana Pionierul- 3 km", nu era nimic. erau doar scari , inca una , inca una. si parca scara stia. cand eram foarte obosita , brusc se facea un mic platouas din lemn, inconjurat de gol in 3 parti, cu o bancuta subreda, cat sa stai sa-ti tragi sufletul.
abia cand ma asezam acolo, ma intrebam unde duce drumul, dar nu conta, caci in cateva minute ma ridicam ca trasa de o franghie nevazuta si un pas inaintea celulilalt, incepea urmatorul urcus. era bine! desi nu pot sa neg toata spaima, tot tremuratul cand se intetea vantul, tot raul si ameteala cand incercam sa ma uit inapoi sau in prapastia ce se casca ca o gura de dihanie in stanga. era bine fara sa fie bine. ce sa fie bine la un urcus greu, cu pleznituri peste obraji de aer dur, cu scari subrede si ude, fara tablite prietenoase de marcaj, fara un prieten langa sa te incurajeze , fara cabana cu pat prietenos sus, fara sa stie unde e acel sus, fara sa vezi nimic in stanga si dreapta. in dreapta , versant gol , gri si rece, in stanga haul si pierderea lumii, in jos , in urma nu ma puteam uita ca imediat senzatia de vertij isi facea de cap... singura varianta era inainte, poate de aia era bine. macar era o directie sigura, inainte insemna ca o sa ajung undeva, departe de stanga si dreapta, departe de inapoi. si acolo, parea departe. dar atata cat mai erau scari, cat paseam drept, si nu in genunchi si coate printre pietrele dure de pe varf de munte, era bine.
nu cred ca o sa uit cum m-am trezit. spaima, inima batand nebuna, cu aerul albastru inca in nari, cu parul ravasit de vant, cu picioarele inghetate si obosite, cu dorinta de a prinde parapetul inca scrisa pe palma....toate scenariile posibile dintr-un film fantastic. si tot era bine. era asa de bine!