cantec

Undeva in Apuseni, pe vai ascunse si in catune aproape parasite circula o poveste , o poveste despre un lup care da tarcoale gradinilor si fura straturi intregi de.. ma rog, ce au oamenii prin gradinile de zarzavat de pe langa gospodarii.

Turma de oite urca cuminte spre pasunile de sus. In pas usor, cateva sute de oite asculta de cei trei caini ciobanesti si de Gheorghita. Gheorgita e un cioban tanar, cat se poate de linistit si fericit cand e sus la munte. Si ii place mult sa cante din fluier, a invatat de la tatal sau, care si el cioban fiind, i-a soptit toate secretele muntilor si a vietii de pe creste, de Gheorghita nu a vrut sa auda in ruptul capului de scoala. Le zicea colegilor de generala, in sat, " e treaba voastra daca vreti sa invatati din carti cum sa deveniti slugi la altii, io sus pe munte am sa invat de la pietre, de la brazi , de la lacuri si de la oi ce inseamna sa traiesti".
Zis si facut, nici nu termina bine clasa a 8-a, si incepe sa mearga cu tatal lui si cele cateva sute de oi, sus , acolo unde stie el ca va fi scoala si viata pentru el. Acolo descopera ca mestesugul fluierului, care credea el ca il are, nu exista. Gheorghita se minuneaza cum canta fluierul fara el, canta despre cascadele pe care le trec si despre ploile mocanesti, despre urma pasilor lui si a oilor in namolul de pe marginea paraielor.

Trec zile, trec ani, Gheorghita ramane tot tanar, deja cioban vestit in muntii lui, urca muntii singur cu cainii si oile, se apara de lupi, face branza, face cas... aparent o viata perfecta de cioban. Un singur lucru nu intelege el. Fluierul lui , seara, cand se culca oile si rasar stelele, prinde viata. Si incepe sa doineasca, cand cu jale, cand vesel ca izvoarele, iar in jurul turmei se face liniste . Lupii tac, se aseaza pe labe si cu boturile deschise nu se gandesc la sange, ci adulmeca si se ineaca in cantecele lui. Copacii nu mai soptesc, vantul nu mai suiera. Linistea e solida, Gheorgita cand incearca sa o atinga simte doar taria lemnului, fluierul.

Si Viorica, mieluta preferata a ciobanasului, seara , in loc sa doarma se apropie pe furis de el si ochii ei mari simt adierea cantecelor si se uita cu dragoste la cioban. El stie, stie ca seara de seara vine tot mai aproape, stie ca deabia mananca, deabia umbla ziua de oboseala, cateodata o mai mangaie  si o impinge , ii sopteste " stiu, Viorico, stiu. nu ar trebui sa ne asculti seara de seara, da cum pot eu sa nu te las, caci tu si eu, fluierul si lupii, brazii si izvoarele, suntem tot una, si dac eu ii ascult pe ei si ei pe mine, cum sa nu te las pe tine sa stai noptile cu stelele in suflet"

Era o vara mai nervoasa, vijelie mare pe crestele muntilor, cainii zgribuliti, oile speriate, vantul taios, ciobanasul obosit. Si la amiaza, cum n-a facut niciodata, se aseaza pe iarba si scoate fluierul sa imblanzeasca stihiile. Canta canta... fara sir, fara zile, fara nopti, timpul sta, oitele au inlemnit, vantul tace caci vorbeste in fluier... si Viorica se uita in jur, ca la un desen nemiscat, si pleaca, si fuge, urca singura , departe , tot mai departe de cant si brazi, trec zile , trec luni, ea tot urca, obosita , tot mai obosita. Noapte nu a mai fost, dar cand s-a facut , si cand vede luna rotunda ca o gura de fantana, se aseaza sub o piatra si totul dispare...
... au trecut cativa ani, deschide ochii somnorosi, gata sa fuga, gata sa se intoarca. oboseala a disparut, fluierul tace. incepe sa alerge, jos in vale, sa-l caute pe Gheorghita, trece sapte munti si sapte vai, i se face sete, gaseste un izvor, bea apa... si se vede in el...blanita ei taciunoasa si creata e gri, botul ascutit, narile involburate , coltii albi sticlosi, incearca sa spuna ceva si urletul lupului rupe cortina muntelui si coboara pe vai, peste sate, infrigureaza oamenii ce se incalzesc la gura sobei. Il roade foamea pe lup, si setos de sange zboara peste munte si ajunge in poiana unde Gheorgita pazea oile. Se aseaza la panda si asteapta seara, cu sange in ochi. A uitat de oita, de fluier , de brazi...doar moarte si miros de cadavre , urlete  de spaima , tremurat de oi , doar asta mai simte. Inchide ochii , si atipeste o secunda, ii deschide si simte gheata cum il cuprinde. Bradul e lup, iarba e fluier, Gheorghita e vant... fluierul e tot. O ia la goana inapoi  pe munte, cu botul larg deschis , cu coltii afara, cu fluierul in suflet... Cativa ani a haladuit lupul pe creste , rozand radacini si fugind de orice suflet  si orice vietate.
Cateodata, mai coboara la sat, ascuns intre copaci, asteptand fluierul lui Gheorghita. Inghite cu lacomie doina, si fuge iar in munte, iar atunci, cand se oglindeste in apa izvorului, o oita creata cu ochii plini de miracol il priveste din luciul apei.