Am obosit.
Fiecare efort, fiecare miscare, fiecare pas ... dor.
Calc in zapada, imi tarai picioarele si las urme. Nu stiu ce ma inclina mai tare, urma pe care o vad sau vantul care o sterge.
Nu mai pot sa fug.
Mi-am incastrat pasii in plumb.
Plumbul e lipit de pamant. Coboara , coboara in vartejuri pana in centrul sferei.
Nu mai pot sa rad.
Stiu ca mi-am pierdut masca, si se aude doar ecoul.
Rasul zboara departe peste colinele din zare, isi pierde echilibrul si cade cu zgomot de furtuna pe iarba.
Nu mai pot sa plang.
Caci nu mai am lacrimi. Doar un noroi tulbure , negru , venit din adancurile mlastinilor.
Ma prefac ca traiesc.
Si stiu cat de josnic este sa te bucuri de prefacatoriile tale. Iubesc minciuna! Da , mint , cu ardoare si e demonica satisfactie.
M-am taiat intr-un gard parasit acum trei luni. Si am vazut ca nu am sange. M-am uitat cu spaima la miile de fire de cupru incolacite in jurul oaselor. Am luat o seringa si am inceput sa-mi injectez cerneala. Sa curga ceva si prin mine.
Nu-mi pasa! Nu vreau! Nu stiu!
luni, 17 noiembrie 2014
luni, 3 noiembrie 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
