bine

am visat ceva o data. imi amintesc perfect, de la culori ,mirosuri pana la spaima si bucuria din ziua respectiva. desi era noapte, desigur. si sigur am visat pentru ca nu am fost niciodata acolo. era pe varful lumii. un loc unde nu ar trebui sa existe oameni, scari, bancute. era asa de sus , ca trebuia sa tragi aerul de doua ori in piept ca sa il simti ca ajunge si la tine. iar prapastia era asa de adanca , caci nu vedeai mai jos decat norii. drumul nu era greu. era construit de mana omului. erau scari de lemn greoi, inchis la culoare din cauza aerului umed, in stanga, unde era si prapastia, erau parapeti de lemn. imi era frica sa ma prind de ei, erau asa de subrezi si fiecare pala de vant ii facea sa se vaiete. urca , cand drept cand serpuind, scara uriasa de lemn care ducea ..spre varful lumii. ca nu mai era nimic dincolo. nu era foarte clar unde urc, nu erau tablitele din munti cu "Cabana Pionierul- 3 km", nu era nimic. erau doar scari , inca una , inca una. si parca scara stia. cand eram foarte obosita , brusc se facea un mic platouas din lemn, inconjurat de gol in 3 parti, cu o bancuta subreda, cat sa stai sa-ti tragi sufletul.
abia cand ma asezam acolo, ma intrebam unde duce drumul, dar nu conta, caci in cateva minute ma ridicam ca trasa de o franghie nevazuta si un pas inaintea celulilalt, incepea urmatorul urcus. era bine! desi nu pot sa neg toata spaima, tot tremuratul cand se intetea vantul, tot raul si ameteala cand incercam sa ma uit inapoi sau in prapastia ce se casca ca o gura de dihanie in stanga. era bine fara sa fie bine. ce sa fie bine la un urcus greu, cu pleznituri peste obraji de aer dur, cu scari subrede si ude, fara tablite prietenoase de marcaj, fara un prieten langa sa te incurajeze , fara cabana cu pat prietenos sus, fara sa stie unde e acel sus, fara sa vezi nimic in stanga si dreapta. in dreapta , versant gol , gri si rece, in stanga haul si pierderea lumii, in jos , in urma nu ma puteam uita ca imediat senzatia de vertij isi facea de cap... singura varianta era inainte, poate de aia era bine. macar era o directie sigura, inainte insemna ca o sa ajung undeva, departe de stanga si dreapta, departe de inapoi. si acolo, parea departe. dar atata cat mai erau scari, cat paseam drept, si nu in genunchi si coate printre pietrele dure de pe varf de munte, era bine.
nu cred ca o sa uit cum m-am trezit. spaima, inima batand nebuna, cu aerul albastru inca in nari, cu parul ravasit de vant, cu picioarele inghetate si obosite, cu dorinta de a prinde parapetul inca scrisa pe palma....toate scenariile posibile dintr-un film fantastic. si tot era bine. era asa de bine!

actorii

cuvintele sunt un fals. sunt o piesa de teatru jalnic, intr-un cartier rau famat. unde betivii si cei ascunsi se prefac a se uita la scena. miroase urat, imbacsit, si actorii obositi se ascund sub straturi groase de pudra. e un teatru intunecos, cu coridoare inalte , pereti scorojiti si umbre dansand pe pereti. e ca o casa a fantomelor. azi una, maine alta. pe acelasi coridor pe care se plimba umbrele mortii. nimic vesel, nimic auriu nu rezista in teatrul vechi. adu o floare si in cateva ore o sa vezi cum ofileste, cum isi pierde culorile. o sa o vezi cum se aseaza obosita pe scaunele roase si murdare. si priveste jalncul spectacol. in care actorii rad cu dintii gaunosi. si asteapta sa se termine reprezentatia sa se poata intoarce in birtul de pe aceeasi strada cu iz de rau.
si in tristetea lor de clovni tragici, inca mai spera si viseaza la gradinile in care nu au curaj sa calce. curajul le lipseste, caci daca ajung vreodata sa se plimbe printre copacii inalti, nu au sa stie drumul inapoi spre scena cu miasme de mlastina. si nu stiu sa faca altceva. nu pot vedea mai departe de cortinele vietii lor.
am sa dau foc teatrului, strazii. si dupa ce arde, am sa plantez stejari. iar actorii, cand vor veni dimineata fara nici o speranta sa-si tina reprezentatia, au sa uite de frica, caci gradina se va muta acolo unde stiu ei sa paseasca.

black!

i am rotten. i have no insides. it is all  black. i am not a good person. i can smash, i can scream. loud, not quietly when nobody hears.i hate it all. i don t want the spring to come. i want the cold air , so i have something to complain about, still not to be able to do anything about it. i find myself loving that.
i cant look up, i can t look down. i could  look but i prefer to keep my eyes closed and see how i don t have the joy. i see coal burning on my organs, and i enjoy it.i am mean , and i hurt people. and when i hurt them, in purpose , i like it.give me something to destroy, i'll do it!
there is no grey, so this must be me.
the only pleasant sound is the sound of crash. and smashed porcelain. there are no words, there is no music. the birds are making a distorted sick sound. people's voices makes me sick. i hate being polite. i remember all the bad words.
you can dislike me, but i am  just telling the truth.  i am sick and tired of trying. i am not good. i am not helpful, i am not caring. i know this moment. i had it before. i'll have it again.
all the green, and all the blue are gone now, right this moment. i bit my hand until i felt the bone. i hate myself for not being able to create more pain. so i can feel it. because i am numb, right now, i can see how  my eyes are cold and i know i am villain.

somn

Mi-a scris zilele trecute o prietena. am avut senzatia ani de zile ca o cunosc bine, dar niciodata nu m-am gandit la somnul ei. da, somn. pentru ca, intr-un mod stangaci si exaltat imi povestea o calatorie cu trenul. si in afara de zbor incet si saltul in gol, imi amintesc din povestea ei doar fetele oamenilor. nu am inteles cine sunt ei, dar imi amintesc de o fata foarte tanara care radea in hohote isterice uitandu-se cum trenul trece pe sub apa si iese in soare ca o pasare de prada, aruncand flacari umede in jur. mai era si un batran, cu barba alba si ochii foarte tineri. care statea drept si adulmeca cu privirea adrenalina din jur. si o doamna calma, care parea sa nu existe ,si-i tinea pe rand de mana pe toti din jurul ei, vorbindu-le pe un ton cald. imi amintesc un barbat cu ochii in flacari caruia nu i se misca nici un muschi de pe fata. mai era si un baiat cand trist cand vesel, care zambea cand trenul cobora sub apa si se prindea de scaun cand iesea la soare. nu imi amintesc de toti. poate ar trebui sa scriu aici ce mi-a spus...

 "nu am mai vorbit de multi ani. dar de cateva zile transpir si tremur, si nu ma mai pot desprinde de tren. iti scriu , pentru ca am facut cu trenul o halta in balta neagra din mijlocul padurii. pe care o stii. totul incepe banal, ma sui si eu ca omul in tren, aveam de calatorit undeva, nu imi amintesc unde dar cred ca nu conteaza, altfel mi-as aminti. totul e foarte banal, m-am asezat frumos la locul meu, ca de obicei langa geam sa pot pironi cu privirea fereastra opaca. un batran , langa mine imi zambeste prietenos, scoate o punga de bomboane de menta, si fara sa spuna un cuvant imi intinde una. o iau, rusinata ca nu imi plac, si o strecor in buzunar cand nu se uita. il privesc , stii ca intotdeuna sunt curioasa ce se ascunde dincolo de privirea lor, dar il privesc pe furis. nici nu vreau sa aud ce ar spune, imi e destul privirea pe care o fur. ma pierd putin in lumea lui, dar ritmul rotilor ma trezeste si incep sa studiez oamenii din jur. am simtit eu ceva in aer, dar de cand au facut oamenii astia trenurile cu ferestre negre, nici macar relaxarea totala a celor cateva ore de calatorie nu mai e. nu ai ce face, trebuie sa te uiti in jur. fara sa inchizi nimic inauntru, ca doar esti in tren. nu e o zi obisnuita.

 in fata mea, calma si cu un zambet ascuns, o doamna intre doua varste iscodeste ca un detectiv fiecare cuta, fiecare tresarire de pe fata lor. are ochii negri, adanci, foarte calzi, asa de calzi ca nu puteam sa ma uit spre ei, erau ca si in copilarie, iti amintesti cand ne uitam in soba pana ne ardeau obrajii? m-am incalzit in cautatura ei, fara sa ma observe, si imi mut privirea doua scaune mai in dreapta. e o fata frumoasa, cu parul portocaliu, violent portocaliu, cu un carnetel minuscul in mana, scriind ceva. respira melancolie si din cand in cand priveste plafonul , cu o cautatura asa de dulce de am inceput sa caut si eu dulceata ce o vedea ea sus. am cautat, dar bineinteles, negasind nimic am continuat sa imi mut atentia de la unul la celalat. furam ceva de la ei, da asta e o alta poveste, doar stii ce spun.
 in coltul din staga sunt niste ochi de gheata. nu pot sa-mi iau gandul de la dusul rece ce l-am simtind facand greseala sa cred ca doar eu observ si ma uit in jur. mi-am intersectat privirea cu ei, si am simtit o neputinta, o paralizie rece , de nu am mai putut sa-mi intorc privirea. am inchis ochii, si incet incet mi-am intors atentia in spatele meu. un baiat trist, cu corpul aplecat , cu o vorba placuta, discuta cu o voce. nu am reusit sa-i prind privirea vocii, asa ca ramane o voce. ciudat, vorba nu parea trista. i-am urmarit o bucata de vreme, pe el si pe voce, dar m-am intors cuminte cu ochii in fereastra. pe undeva imi placea opacitatea ei, am fost de atatea ori cu trenul si stii cat de mult imi place momentul respectiv, inchis in vagon fara scapare, pe durata calatoriei, obligat fiind sa fi cu tine sau cu cei din jur. si tot sari de la tine la ei si de la ei la tine, de ajungi sa nu mai stii cine esti tu si cine sunt cei din jur. mai fugi, mai pironesti ochii intr-o scrijelitura din geam, dar nu poti evita momentul, locul, esti pe drum si asta mai dureaza...
cred ca la un moment dat am inchis ochii...nu stiu daca am dormit sau nu, dar cand ii deschid ... fereastra nu mai era neagra. afara erau nisipuri, paduri si delfini. in vagon...nu mai era nimeni, toti erau unul. toti rodeau bomboane de menta, toti aveau parul nebun portocaliu, toti aveau ochii de gheata, toti radeau cu ochii tristi si toti erau tristi cu ochii plini de vise si speranta. doamna cea buna fugea de la unul la altul si ii linistea pe toti, dar nu se misca de pe locul ei. trenul alerga nebun pe sub apa..."

intoxicated

i had some strange events going on. few days ago, i was trying to talk. in my head, i heard myself talking. but i did realised that people around me were giving me strange looks. i started looking for a mirror. i found one in the basement, i took it up to the light. and again, i started talking in front of it. i noticed that my lips aren't moving.than i started screaming. strange, i had the same image in the mirror. than i think maybe i am just deaf. i went to the washroom and i start carefully to clean my ears. deep ,attentive , until i could feel the towel into my chest. happy with the result, i go back and scream. still nothing.. but i did not gave up, i still have my hands, and they can move . so i took a box of crayons. best colors that i was able to find. i take a immaculate white paper and i start drawing. i didn't like the result, so i put them on my tongue, so they become moist and soft. on the drawing, it was better.so i draw, and i draw... i don't remember much. when i open my eyes, i am on a hospital bed.i see some people, i don't know them. a nurse is saying something, but as much as i try, i can't hear it. so i am probably deaf, as i thought. i decide that it is time to find out what is going on, so i try to speak. no reaction. maybe i am mute. the panic comes, and i start blinking like crazy. somebody noticed that, and comes to me smiling, bringing a mirror. i try to get up, and i discover that i am all tied up, unable to move my body. the doctor smiles again and puts that mirror in front of me. wow. my lips are yellow, and blue and green and violet. like the crayons. all that drawing is on my lips. and the doctor starts writing something on a piece of paper and shoves it in my eyes. "intoxicated with colors - incurable case"

intre maci

nu este infrant. fara invins. nici nu ar putea fi.nu este zbor . fara cadere. nu exista imaginatie fara simturi. nu este pas usor pe marginea raului fara ...aici imi vin in minte autostrazi pline de masini, de energie , de nervi, de destine, de bucurii , frustrari si tristeti. sau mult gol. dar aici nu am dreptate. pas usor pe marginea raului este si va fi. altfel de ce ar fi raul. de ce ar fi irealitatea apei, mangaierea brizei, copacii drepti si indoiti de timp. este pas.. pe marginea raului fara nimic. aici contrazic regula. este si va fi. asa cum este pas pe albul norului. ... mangaierea ierbii ude.. mirosul pamantului . covorul de ace uscate si umede din padure. ... nervii fara zambete. plansul fara ras. albul fara negru... ce ar fi noaptea fara ziua? cum am mai asculta linistea si tulmutul tacut fara adevarul crud al zilei? cum am mai astepta vitalitatea, soarele si rasetele fara linistea si tulburarea noptii? intotdeuna am iubit "adevarul e undeva la mijloc!", caci cum poate fi adevarul strigat de pe munte sau negat in pestera? ...iar acum trebuie sa fac pasi mici intr-un camp plin de maci. rosii , neobrazati si vesnic acolo. cand e vremea lor..caci nimic nu e mereu dar mereu vine inapoi. sa dansam intre maci...sa dormim intre maci...sa visam intre maci... sa-i plangem iarna si sa-i iubim cand se intorc plin de obraznica roseata.