hi hi

pun rar muzica aici, dar acum nu ma pot abtine :))

gand

am auzit ca moartea prin inec e dureroasa, e o agonie. intotdeuna m-au atras apele adanci, dar acum mi-e frica. stau doar si le privesc de pe mal, cu dorinta si spaima. desi, avand in vedere ca eu sunt nemo, nu ar trebui sa simt asa. acum urc . si urc si urc si inca nu stiu daca o sa imi placa caderea. sau soapta vantului din palme .

the dream within a dream

somehow, as i was sleeping, i found myself on the other corner of the world. don't ask me how i got here,  i rarely remember my dreams.i just wake up, in a familiar environment, with an unfamiliar feeling. that is all good, this is how mornings are. but this time, i am in an unknown place of this earth, with a well known feeling. there is no north, the compass is broken and the trees here are not showing the way. i've never been here, maybe in my dreams, but is all ok, there is never anything wrong with the forest, so i guess i'm home. i will take a stroll and introduce myself politely to every tree. and when i shall pass the last one of them, i'll be elsewhere. where i am going? i think i am not really going somewhere, but there is no way i can  tell, because when i was washing my face into the creek, i forgot my eyes on a flat rock there.  i am not sure also is i am moving, but i can feel the gushy wind disturbing the leafs that are resting on the ground. i assume those are my steps.
its easy. here it is just the revers of the inverse. ones thought trying to peel off the layers of it. but it should never be touched, much less studied. the mind cannot wrap around it. nor seep in. it should not be aware of it. it is all just a volatile vision, inbred in the dream. but what is a dream if not ourselves, in our best moments, chasing the life inside life. i shall go back to sleep now. or wake up.

ascunzisuri

vreau sa miros primavara. tocmai a inflorit de o saptamana liliacul din curte. si sunt mereu ametita. pe undeva astept sa treaca. e prea mult .e prea verde. totul e puternic si nu exista scapare. pot inchide ochii dar nu pot evita parfumul mov. stateam zilele trecute sub el, si palmele mi s-au colorat mov. cand ies din casa, iau mereu palme peste obraz. ma ustura, palmele mov.
asa ca ma ascund cat mai mult, cat mai departe. asa de bine ma ascund cateodata, ca dispar cu totul si nu mai stiu unde sa ma gasesc. ma trezesc pe strazi necunoscute, in parcuri indepartate, ca o taratoare prin iarba . unde stau pe spate si ma pot uita doar in sus, daca ma uit la oameni simt un vertij, ma uit doar sus  , la crengile cele fine din varful copacilor.
sau...  zilele trecute tot asa, imi trasese o mama de palma o creanga de liliac ce parfumat, ca m-am trezit dupa cateva zile inotand pe fundul raului. nu ca ar fi ceva rau in asta. ce ascunzis mai bun, racoros, singuratec. doar eu si pestii.
azi noapte am fost intr-un tablou de Dali. dupa ce am taiat lacul cu fierastraul si apa s-a ascuns la etajul inferior , cel de sub lac. mi-a parut rau, caci imi placea racoarea apei.
problema e ca nu le aleg eu, eu ma ascund, uit unde si ma trezesc te miri pe unde. sper ca maine sa ma trezesc intr-o pestera, nu de alta da mi s-a acrit de atata verde si atatea miasme. sa ma culc acolo, in singuratatea ecourilor, si sa nu ma mai pierd, sa ma trezesc sub copacul cu flori albe. sa ma uit la oameni si sa nu simt vertij. sa miros floarea de liliac si sa nu ma usture obrajii.

nu vreau

cum as putea renunta? sa nu mai respir, sa nu mai simt. ma lupt cu toti, si nu-mi pasa daca credeti ca am pierdut. nu pierd, nu am cum. doar daca ma pierd pe mine. doar le ascund, mint, zambesc frumos si astept sa fiu lasata in pace. sa alunec pe rau cand voi credeti ca m-am insanatosit! va mint! si e singura minciuna de care nu imi pare rau , nu imi plimba furnici pe spate. e real.

nothing? or there..

my disguise is ragged. i lost the form. i have no eyes. i have no hands ,can't touch anything.  i lost the sense of smell. there is no nose on my face. i have no face. i would ask to hold my hand, but i don't have one. my skin is translucent, my blood is roaming free on the earth. one more step, one more drop, the last one. i would ask you to take my pulse.. take a shell from the sand. it's in there.

Nu am fost eu azi. Doar serpii mei.

Am un sistem de aparare destul de bunicel, as zice. E aproape functional si aproape da rezultate .

L-am construit cu grija, am cumparat reviste de specialitate si am fost la cursuri de mester zidar. Am reusit sa amestec toate elementelle ca la carte, turnuri, turnulete, santuri de apa, poduri si podete, chiar am instalat recent un gard invizibil , din cele care curenteaza temerarii care nu respecta placuta cu "Proprietate privata!"

Si cu un asa ajutor, intotdeauna reusesc sa triez bine ce intra si ce nu. Acuma, cu gandurile, nici nu am nevoie de sistem pentru ele. Treab lor. gandurile sunt ganduri, intra si ies, se fac fum, fum sa fie. Nu ma sperie deloc. Dar cand e vorba de simtire, aici se cam schimba socoteala. Simtirile astea sunt lunecoase ca si pestii si nu stii cand iti scapa din mana, ..pardon, din imprejmuire. Pot sa spun ca eficienta turnurilor si a gardurilor e ridicata. Aproape 100%. Mai e cand mai fac si eu economie la curent si spun:"las sa intre , intra azi, intra maine, poimaine punem in functiune tot esalonajul."

Asa am facut si de curand. Era ditamai armata, imbracata in fier pana in dinti, puterica, multi cai, deh, armata care se respecta. Si s-au oprit pe pajistea din fata , si mi-au spus ca sunt obositi, in trecere, si vor doar sa se aseze la umbra zidurilor interioare. Acum, oameni suntem toti, .... zis si facut...

ma trezesc azi dimineata din somnul neterminat, ca de obicei. si dau sa incep sa respir ziua, a, am uitat sa spun, ...., avem o primavara verde, o minune. de doua zile a venit! simt eu ceva apasare pe pieptul meu, mai grea si mai rotunda ca de obicei,.., da e in regula. eu am ascuns-o acolo. ce sa si faci cu ghemele astea de simtire, cu senzatii care se zvarcolesc ca serpii disperati in acvariu, cu taciuni aprinsi si bucati de gheata amestecate gramada, cu crengi care inca mai miros a padure, cu serpisori mici, mari , verzi galbeni, incolaciti unii in altii de parca vine sfarsitul lumii, daca nu te uiti cu atentie zici ca e bila cea de piatra a lui Atlas, de unde o fi avut si omul ala atata putere... ca' gandul la Atlas ma facut , spun drept, sa inhat ghemul si sa-l port si eu, ca nu stiu ce-o fi in capul lui , ce o fi patit sa care asa minunatie dupa el, ..., da am zis ca daca iau si eu in grija rotocolul de serpi, poate-i va fi mai usor, sa va mai odihni si poate chiar va incepe sa rada.

ziua incepe normal, toate la locul lor, paznicii pe turnuri, pustile la crenele,..., organizare! plec si eu la padure , ca ramasesem fara lemne de cateva zile si azi le-a venit vremea. serpii , au inebunit. se zvarcolesc mai rau ca aia posedati si se zbat si cei mici fug taras, si taie, si lovesc... de cu amandoua mainile apasam pieptul sa nu cumva sa explodeze... si atunci vezi amenzi de la primarie ca am umplut cararea de serpi si taciuni aprinsi.

si in loc sa ajung la padure, ... ajung intr-o poiana, o minunatie. de-mi dadeau serpii pace, ma faceam lalea si acolo asteptam ultima zi. am simtit eu pe drum ca ceva dracusor isi baga coada in ghem, ca mi curgeau din ochi margele de sticla colorata, si eu de frica lumii din jur, sa nu care cumva sa-si sparga capul careva calcand pe vreuna , le tot adunam si indesam in buzunare, dar e sigur acum ca sunt acolo niste drumuri nestiute de mine, ca din buzunare, hopa inapoi in ochi si tot asa. scap de oameni...se potolesc si margelele, ...acum sunt sigura ca deaia ieseau ele asa la inaintare, sa vada lumea cat de frumos stralucesc ele in lumina de primavara... da le-am pacalit, nebunele de margele, ca de frica sa nu le fure cineva, am avut eu grija ca nici un suflet sa le vada..

in poiana, am stiut: nu sunt eu!  am fost un vierme gras pe fundul bolovanului, am dormit in sezloange ca oamenii, m-am tarat ca rama sub pamantul umed, am dormit ca bursucul in scorburi, am stat cu nasul in iarba , cu urechile pline de pasari si am lasat doar mirosurile sa mai existe... sau asa as fi vrut sa fac, ca jumatate de zi m-am luptat cu serpii aia, ii tot impingeam inapoi in ghem si ei nu , sa circule prin mine de parca sunt la formula unu,  (sunt sigura acum ca vazusera pista in apropiere si deaia zvacneau asa) , imi ieseu prin urechi , intrau inapoi prin nas, nu puteam sa respir de ei, si de la vedele si galbenul lor si pielea mea era asa mai verzuie, ca atunci cand ma tavaleam in iarba nu ma vedea nimeni, credeau ca-s o pala de vant.

greu, greu i-am mai potolit. aproape jumatate de zi m-am luptat cu ei, sa-i indes inapoi in ghem, ca daca se ratacesc asa de nebuni si circula prin mine, nu mai pot avea grija de el.. si nu stiu ce i-a apucat. de ce se chinuiau asa.. . bine ca a trecut, sa-i mai pot tine inauntru, plang si eu fara sens, saracul Atlas  cat a avut de carat si-l doare spatele iar doctorii nu stiu sa-l repare.

before dawn

staying alone in the night is the moment when the big gates are opened and the shadows stop pushing towards you. it is the only time when music is not used and desired, but giving and true. it is the serenity that makes you keep the eyes attentive but not gazing at anything.
below the moon light, all fades away and we are more real, more tangible and more alive. in the shade of the night we see more colors. it is the time to feel gratefulness towards our foes for letting us feel the love, and to thank love for opening us to every little thing.
we should thank the night for nurturing us. under the potent sun we can see the green of the grass, but we are obliged to the night for letting us feel the grass growing. for letting the green in, to be observed in the dark.
the night is soft and gentle as we want to be. it teaches us to feel, and comfort our fears. when we listen in the night the sound of the rain and the echo of our own breath, we are free. there is no power in the smooth late hours, it is just a delicate feeling. it is an embrace of life.

thank you night for letting me walk on the edge of the moon.


.

the flying bus

good bye. good bye streets, good bye concrete, good bye people. this is what i always say when i step into that bus. i always choose carefully a place near the window, and sometimes i am lucky  so see the sunset. tonight was golden. a blanket of dark clouds has coated  the city, but the sun knew i was watching , and slipped them just enough to throw his fervent arrows on my way. as the bus was flying over the bridge, i stared into the sun until my eyes were scorched. as i was drowning into a sea of sound, i couldn't let myself founder, i stood afloat, gazing into that liquid gold, and this is how i died. i am sure i did, because i saw all my gear down, as the sun went away, and it was all covered in ash, as people were drawing on the floor, stepping onto each other at every stop, signs from a forgotten language.



.

cantec

Undeva in Apuseni, pe vai ascunse si in catune aproape parasite circula o poveste , o poveste despre un lup care da tarcoale gradinilor si fura straturi intregi de.. ma rog, ce au oamenii prin gradinile de zarzavat de pe langa gospodarii.

Turma de oite urca cuminte spre pasunile de sus. In pas usor, cateva sute de oite asculta de cei trei caini ciobanesti si de Gheorghita. Gheorgita e un cioban tanar, cat se poate de linistit si fericit cand e sus la munte. Si ii place mult sa cante din fluier, a invatat de la tatal sau, care si el cioban fiind, i-a soptit toate secretele muntilor si a vietii de pe creste, de Gheorghita nu a vrut sa auda in ruptul capului de scoala. Le zicea colegilor de generala, in sat, " e treaba voastra daca vreti sa invatati din carti cum sa deveniti slugi la altii, io sus pe munte am sa invat de la pietre, de la brazi , de la lacuri si de la oi ce inseamna sa traiesti".
Zis si facut, nici nu termina bine clasa a 8-a, si incepe sa mearga cu tatal lui si cele cateva sute de oi, sus , acolo unde stie el ca va fi scoala si viata pentru el. Acolo descopera ca mestesugul fluierului, care credea el ca il are, nu exista. Gheorghita se minuneaza cum canta fluierul fara el, canta despre cascadele pe care le trec si despre ploile mocanesti, despre urma pasilor lui si a oilor in namolul de pe marginea paraielor.

Trec zile, trec ani, Gheorghita ramane tot tanar, deja cioban vestit in muntii lui, urca muntii singur cu cainii si oile, se apara de lupi, face branza, face cas... aparent o viata perfecta de cioban. Un singur lucru nu intelege el. Fluierul lui , seara, cand se culca oile si rasar stelele, prinde viata. Si incepe sa doineasca, cand cu jale, cand vesel ca izvoarele, iar in jurul turmei se face liniste . Lupii tac, se aseaza pe labe si cu boturile deschise nu se gandesc la sange, ci adulmeca si se ineaca in cantecele lui. Copacii nu mai soptesc, vantul nu mai suiera. Linistea e solida, Gheorgita cand incearca sa o atinga simte doar taria lemnului, fluierul.

Si Viorica, mieluta preferata a ciobanasului, seara , in loc sa doarma se apropie pe furis de el si ochii ei mari simt adierea cantecelor si se uita cu dragoste la cioban. El stie, stie ca seara de seara vine tot mai aproape, stie ca deabia mananca, deabia umbla ziua de oboseala, cateodata o mai mangaie  si o impinge , ii sopteste " stiu, Viorico, stiu. nu ar trebui sa ne asculti seara de seara, da cum pot eu sa nu te las, caci tu si eu, fluierul si lupii, brazii si izvoarele, suntem tot una, si dac eu ii ascult pe ei si ei pe mine, cum sa nu te las pe tine sa stai noptile cu stelele in suflet"

Era o vara mai nervoasa, vijelie mare pe crestele muntilor, cainii zgribuliti, oile speriate, vantul taios, ciobanasul obosit. Si la amiaza, cum n-a facut niciodata, se aseaza pe iarba si scoate fluierul sa imblanzeasca stihiile. Canta canta... fara sir, fara zile, fara nopti, timpul sta, oitele au inlemnit, vantul tace caci vorbeste in fluier... si Viorica se uita in jur, ca la un desen nemiscat, si pleaca, si fuge, urca singura , departe , tot mai departe de cant si brazi, trec zile , trec luni, ea tot urca, obosita , tot mai obosita. Noapte nu a mai fost, dar cand s-a facut , si cand vede luna rotunda ca o gura de fantana, se aseaza sub o piatra si totul dispare...
... au trecut cativa ani, deschide ochii somnorosi, gata sa fuga, gata sa se intoarca. oboseala a disparut, fluierul tace. incepe sa alerge, jos in vale, sa-l caute pe Gheorghita, trece sapte munti si sapte vai, i se face sete, gaseste un izvor, bea apa... si se vede in el...blanita ei taciunoasa si creata e gri, botul ascutit, narile involburate , coltii albi sticlosi, incearca sa spuna ceva si urletul lupului rupe cortina muntelui si coboara pe vai, peste sate, infrigureaza oamenii ce se incalzesc la gura sobei. Il roade foamea pe lup, si setos de sange zboara peste munte si ajunge in poiana unde Gheorgita pazea oile. Se aseaza la panda si asteapta seara, cu sange in ochi. A uitat de oita, de fluier , de brazi...doar moarte si miros de cadavre , urlete  de spaima , tremurat de oi , doar asta mai simte. Inchide ochii , si atipeste o secunda, ii deschide si simte gheata cum il cuprinde. Bradul e lup, iarba e fluier, Gheorghita e vant... fluierul e tot. O ia la goana inapoi  pe munte, cu botul larg deschis , cu coltii afara, cu fluierul in suflet... Cativa ani a haladuit lupul pe creste , rozand radacini si fugind de orice suflet  si orice vietate.
Cateodata, mai coboara la sat, ascuns intre copaci, asteptand fluierul lui Gheorghita. Inghite cu lacomie doina, si fuge iar in munte, iar atunci, cand se oglindeste in apa izvorului, o oita creata cu ochii plini de miracol il priveste din luciul apei.