somn

Mi-a scris zilele trecute o prietena. am avut senzatia ani de zile ca o cunosc bine, dar niciodata nu m-am gandit la somnul ei. da, somn. pentru ca, intr-un mod stangaci si exaltat imi povestea o calatorie cu trenul. si in afara de zbor incet si saltul in gol, imi amintesc din povestea ei doar fetele oamenilor. nu am inteles cine sunt ei, dar imi amintesc de o fata foarte tanara care radea in hohote isterice uitandu-se cum trenul trece pe sub apa si iese in soare ca o pasare de prada, aruncand flacari umede in jur. mai era si un batran, cu barba alba si ochii foarte tineri. care statea drept si adulmeca cu privirea adrenalina din jur. si o doamna calma, care parea sa nu existe ,si-i tinea pe rand de mana pe toti din jurul ei, vorbindu-le pe un ton cald. imi amintesc un barbat cu ochii in flacari caruia nu i se misca nici un muschi de pe fata. mai era si un baiat cand trist cand vesel, care zambea cand trenul cobora sub apa si se prindea de scaun cand iesea la soare. nu imi amintesc de toti. poate ar trebui sa scriu aici ce mi-a spus...

 "nu am mai vorbit de multi ani. dar de cateva zile transpir si tremur, si nu ma mai pot desprinde de tren. iti scriu , pentru ca am facut cu trenul o halta in balta neagra din mijlocul padurii. pe care o stii. totul incepe banal, ma sui si eu ca omul in tren, aveam de calatorit undeva, nu imi amintesc unde dar cred ca nu conteaza, altfel mi-as aminti. totul e foarte banal, m-am asezat frumos la locul meu, ca de obicei langa geam sa pot pironi cu privirea fereastra opaca. un batran , langa mine imi zambeste prietenos, scoate o punga de bomboane de menta, si fara sa spuna un cuvant imi intinde una. o iau, rusinata ca nu imi plac, si o strecor in buzunar cand nu se uita. il privesc , stii ca intotdeuna sunt curioasa ce se ascunde dincolo de privirea lor, dar il privesc pe furis. nici nu vreau sa aud ce ar spune, imi e destul privirea pe care o fur. ma pierd putin in lumea lui, dar ritmul rotilor ma trezeste si incep sa studiez oamenii din jur. am simtit eu ceva in aer, dar de cand au facut oamenii astia trenurile cu ferestre negre, nici macar relaxarea totala a celor cateva ore de calatorie nu mai e. nu ai ce face, trebuie sa te uiti in jur. fara sa inchizi nimic inauntru, ca doar esti in tren. nu e o zi obisnuita.

 in fata mea, calma si cu un zambet ascuns, o doamna intre doua varste iscodeste ca un detectiv fiecare cuta, fiecare tresarire de pe fata lor. are ochii negri, adanci, foarte calzi, asa de calzi ca nu puteam sa ma uit spre ei, erau ca si in copilarie, iti amintesti cand ne uitam in soba pana ne ardeau obrajii? m-am incalzit in cautatura ei, fara sa ma observe, si imi mut privirea doua scaune mai in dreapta. e o fata frumoasa, cu parul portocaliu, violent portocaliu, cu un carnetel minuscul in mana, scriind ceva. respira melancolie si din cand in cand priveste plafonul , cu o cautatura asa de dulce de am inceput sa caut si eu dulceata ce o vedea ea sus. am cautat, dar bineinteles, negasind nimic am continuat sa imi mut atentia de la unul la celalat. furam ceva de la ei, da asta e o alta poveste, doar stii ce spun.
 in coltul din staga sunt niste ochi de gheata. nu pot sa-mi iau gandul de la dusul rece ce l-am simtind facand greseala sa cred ca doar eu observ si ma uit in jur. mi-am intersectat privirea cu ei, si am simtit o neputinta, o paralizie rece , de nu am mai putut sa-mi intorc privirea. am inchis ochii, si incet incet mi-am intors atentia in spatele meu. un baiat trist, cu corpul aplecat , cu o vorba placuta, discuta cu o voce. nu am reusit sa-i prind privirea vocii, asa ca ramane o voce. ciudat, vorba nu parea trista. i-am urmarit o bucata de vreme, pe el si pe voce, dar m-am intors cuminte cu ochii in fereastra. pe undeva imi placea opacitatea ei, am fost de atatea ori cu trenul si stii cat de mult imi place momentul respectiv, inchis in vagon fara scapare, pe durata calatoriei, obligat fiind sa fi cu tine sau cu cei din jur. si tot sari de la tine la ei si de la ei la tine, de ajungi sa nu mai stii cine esti tu si cine sunt cei din jur. mai fugi, mai pironesti ochii intr-o scrijelitura din geam, dar nu poti evita momentul, locul, esti pe drum si asta mai dureaza...
cred ca la un moment dat am inchis ochii...nu stiu daca am dormit sau nu, dar cand ii deschid ... fereastra nu mai era neagra. afara erau nisipuri, paduri si delfini. in vagon...nu mai era nimeni, toti erau unul. toti rodeau bomboane de menta, toti aveau parul nebun portocaliu, toti aveau ochii de gheata, toti radeau cu ochii tristi si toti erau tristi cu ochii plini de vise si speranta. doamna cea buna fugea de la unul la altul si ii linistea pe toti, dar nu se misca de pe locul ei. trenul alerga nebun pe sub apa..."