moment

stau in mijlocul drumului si astept.timpul are alt ritm, inima bate incet.un singur fulg,al unui porumbel zburatacit, danseaza .


20 noiembrie.

am cazut in apatie. vreau sa vorbesc si nu pot, vreau sa alerg si picioarele nu ma asculta. caut sufletul cu degetele inghetate. probabil e o reactie involuntara de autoaparare. un conflict intre procese……..uffff. o sa treaca. Ca toate trec, intotdeauna…uffff.

pereti de sticla

Casca si se intinde pe patul verde.sta si se uita curioasa la mana ei. stie ca e foarte mica, dar nu reuseste sa o vada asa.
Se uita la el. e suparat, si sta cu spatele la ea.si-a lipit mainile de sticla, si incearca sa vada mai departe. La inceput , cand si-au dat seama ca sunt sub sticla, nu a fost asa.le placea sa compare mainile mici cu uriasele degete din jurul lor.radeau, uitandu-se in sus la creioanele bine ascutie.se tineau de maini in fiecare seara si dansau. ii placea sa-l mangaie pe pielea stravezie.

sunt frati… crede , dar nu e sigura. Ii place sa il priveasca, seara , cand isi da jos obosit perechea de aripi. sta intinsa si se preface ca nu vede. stie toate gesturile ce o sa le faca. scutura faramele de praf cu dosul palmei, intr-un gest moale. se duce in dreptul picaturii de apa si se chinuie sa-si formeze o imagine. de atatea ori a incercat sa-i explice ca aici, nu au nevoie de oglinzi. se pot privi in ochi si gata. dar nu….nu vrea.
nu –i spune nimic, se bucura doar ca e acolo. nu prea a inteles ce se intampla in jur, si nu-si mai aminteste nimic de afara. doar franturi de amintiri, mai mult le simte decat le vede.

din ziua aceea toate s-au schimbat. De atunci el nu mai rade, si incearca intr-una sa sparga clopotul urias de sticla. cateodata, intr-un zgomot asurzitor, loveste cu furie in el si, nimic… sta cu spatele la ea , si cand ii vorbeste ii spune doar despre cum trebuie gasit un drum spre afara.. Il ia de mana usor, de multe ori si-i vorbeste. suntem mici, mici, nu putem merge afara. ne spulbera vantul, ne arunca si ne duce unde vrea el. si mainile nu se pot strange asa de tare, in fata lui. ne loveste o picatura de ploaie, si nu ne mai putem ridica de jos..ne arde soarele, si pielea noastra e prea subtire. firele de praf dor…si nu putem iesi. trebuie sa tinem aici totul… si il atinge iarasi. tot incercand sa inteleaga ce spune, il strange in brate, cu grija sa nu-i raneasca aripile, cu spaima sa nu zboare.

sta pe mijlocul covorasului visiniu, turceste si sufla sus rotocoale de fum. narghileaua e un cadou . de la o carte. Se gandeste la seara trecuta… s-au strans cu disperare in brate. s- au muscat de buzele fierbinti. el a ascuns saruturi in curbura talpii , ea le-a ascuns dupa ureche, acolo unde simti pielea moale . … daca ar fi mari din nou? daca ar sparge sticla? daca nu i-ar lovi ploaia? se ridica si se plimba agitata de jur imprejur. piciorul descult pe rece ii face bine. el sta , cu spatele, lipit de sticla pe care o uraste. ..se aseaza iarasi in mijlocul covorasului . un nou norisor de fum aromat. ridica imperceptibil din umeri…mic, sau mare, bucuria e la fel.rasul suna la fel. zambetele sunt la fel. ..se ridica usor, si se apropie de marginea incaperii.. se uita peste umarul lui prin peretele de sticla, incercand sa intrezareasca ceva..ofteaza usor, si-si incolaceste mainile in jurul lui, si isi apropie buzele intr-o soapta usoara . vino acum! se ridica , si se strang in brate pe covorul visiniu, intre peretii de sticla.

cadere

E o fantana adanca, din piatra, veche de sute de ani. muschi verzi, umezi si alunecosi sunt pe pietrele ei slefuite de timp. caderea e ciudata. sus, e lumina rotunda, dar din pacate gravitatia te arunca spre apa. daca incerci sa te prinzi de pereti, ritmul caderii se rupe si zbori din perete in perete in balans nebun.

din nou

m-am indragostit, de un cer plin de nori, de iarba de sub talpile noastre, de mirosul diminetii. in fiecare anotimp, in fiecare an, mi se intampla acelasi lucru.
pe iarna am sa o fac bulgare si am s-o arunc in ocean, sa inoate si ea cu delfinii.
iar cand mi-e dor de poveste, am s-o citesc sus, e desenata intre nori.

inauntru

i-am spus de mult ca nu o sa mai scriu despre ea. nici nu am vrut, dar am lasat-o pe ea sa faca primul pas. o urmaresc, am gasit-o in mai multe ipostaze , asa ar trebui sa fie acuma. daca se supara pe mine, nu e nimic. ii va trece. intotdeauna a facut la fel.o sa-i spun sa numere pana uita ca e suparata. o data a numarat toate frunzele de toamna. si mi-a spus ca sunt tot atatea crengi care plang dupa ele. cand era mica a invatat ca trebuie sa numere oi. dupa aceea a trecut la fluturi. iar acuma numara visele. si fuge sa prinda picaturile de ploaie, sa nu se sparga de asfalt..

de ce

imi sunt datoare cu un nou post. chiar daca epuizeaza, mi-am promis-o. cateodata am impresia ca , daca asculti cu adevarat si lasi totul sa intre in tine, viata se transforma intr-un mare vartej, cu batai iuti de inima si hohote rele de ras in spate. doamne, si cat imi place linistea. in care, cu o mica bagheta, aduni toate gandurile si le asezi.
sunt zile de acelea nebune, cateodata, in care esti doar un recipient. si te trezesti, cand ai un moment de ragaz, si te intrebi ``unde am fost?? ce s-a intamplat??`` si nu stii raspunsul. sunt zile pierdute. viata e doar o insiruire de farame de timp, tu doar trebuie sa lasi emotia sa le inconjoare. trebuie sa simti. poate e cel mai greu lucru pe care il faci, dar nimic nu poate fi comparat cu ea.
imi place sa vad culorile. imi place sa ma uit la frunze zgribulite care-si traiesc agonia pe trotuare. si nu sunt nimic , cand le calc grabita , fara sa le daruiesc un gand. atunci nu sunt nimic.
pot visa. pot calatori oriunde. pot simti orice.
si cateodata e greu. asa de greu. mi-e greu sa le impac, ma macina, acea impacare fara de care nu se poate. aici si acolo. si nu sunt doua locuri. sunt doua vieti. si sunt amandoua ale mele. si una o traiesc, asa, fara sa ma gandesc prea mult. alta o traiesc, gandindu-ma. am fost furnica, vant , val. si am sa mai fiu. pot sa fiu orice, pentru ca pe toate le am in mine. mi-as dori usurinta prietenilor mei virtuali ( sau nu ) in a ma exprima, in a exprima in cuvinte frumoase starile. nu o am. inca mai fac eforturi intru asta. sunt tanara, si cateodata asa de obosita, cu capul plecat si pasul mic. alta data alerg , in pas cu pescarusii. nici eu nu mai stiu.
am inceput sa simt ceva care ma sperie, cand reusesc sa vad. am reusit sa simt o dragoste asa de mare, fara sa o leg de cineva. emotia si focul acela, care ti le da sufletul pe care il iubesti. am simtit asta in fata norilor. si cu mana in apa rece si taioasa. sau cu micutii melci in palma, dupa ploaie, cand ii adun de pe trotuar si-i ascund in iarba.
si vreau asa de multe, ca de multe ori ma gandesc ca nu e permis. nu e permis sa alergi asa, cu gandul, sa simti asa, fara sa dai o explicatie. lumii. si nu am. as vrea ca de maine, cand ma trezesc, sa am un iq urias, care sa-mi dea raspunsurile la toate intrebarile. oare o sa stiu vreodata? probabil nu voi stii.
stiu, mi se intampla sa alerg, cu disperare si cu ultimele farame de putere, dupa mine. si mi se intampla sa-mi doresc, atunci cand aleg somnul, ca a doua zi sa inteleg sa se intample o minune. nu se intampla niciodata. sau mint....sunt minuni care se intampla. ceea ce vad in jurul meu. si pentru asta , am nevoie de un singur lucru. sa deschid ochii.
as vrea cineva sa poata sa vina si sa-mi spuna: uite, asta este solutia. ! nu o sa se intample. asa mult timp am intors pe toate fetele intrebarile, incat sunt roase pe la margini. as vrea sa pot sa ma exprim. m-am gandit mult la asta, si totusi, ...acuma ma gandesc ca e in regula. nu e nevoie. pot, dar altfel. nu ca la carte. un fum de papadie in aer a devenit un raspuns, fara sa reusesc sa formulez intrebarea perfecta. si ma simt plutind, peste toate, si intelegandu-le. poate nu cum as vrea, nu pot scrie un tratat , inchegat si corect ordonat, dar le vad. le vad asa de clar si de limpede. si asta ma face sa plang , si sa simt o mare bucurie. dar sa simt si lacrimile cum aluneca sarate.
imi place sa ma inalt, dar nu mai urasc caderea. toate sunt clare ca si apa micului izvor. prin toate se vede. si toate raspunsurile sunt la noi. intotdeauna, doar noi avem raspunsul intrebarii noastre.
dar de aici, incepe marea incercare. ce facem cu ele...ce facem cu raspunsul. cum il asezam in tiparele vietii noastre de oameni . uriasul nu vede furnica.dar nici furnica nu vede uriasul . si amandoi coexista.
nu-mi plac oamenii in general. dar pe om il iubesc, fiecare are ceva deosebit, ceva care emotioneaza, chiar si cel mai rau dintre cei rai.
e asa frumos in jur. de la un fir de iarba , rasarit intr-o crapatura de asfalt, pana la zapada si nisipuri nesfarsite. iubim buchetele de flori. dar..de ce nu luam tot ce e bun in jur, de la fiecare om, de la frumos, sa facem buchete..care nu se ofilesc niciodata.
si de ce atat dece....
si sunt atatea lucruri pe care as vrea sa le stiu....intotdeauna raman atatea .