vreau sa strang luna in brate pentru ca mi-e frica de pamant. mint cand vreau liniste.vreau linistea ca sa poata clocoti viata in mine, si in noptile mele tacute care striga. vreau sa arda focul in mine, si flacara lui sa nu se vada de afara. sa fie inauntru, unde daram munti si construiesc oceane. unde spuma valului o simt pe piele, si unde totul dinafara se amesteca intr-o implozie pe care doar eu o pot vedea. din aerul care ma ajuta sa trec dintr-o zi in alta, focul o sa-si fure culorile si caldura.
2 comentarii:
"vreau linistea ca sa poata clocoti viata in mine; vreau sa arda focul in mine, si flacara lui sa nu se vada de afara" spui tu ; si nu-i asa ?!, nu asa se intampla?! nu arzi in interior si te feresti ca focul acesta sa fie vazut din afara ?!; nu darami muntii si construiesti oceane acolo inlauntru?! nu muti stelele pe cer cer cu degetul ca o zana cu bagheta fermecata?! chiar asa e!; atunci de unde frica?! de ce?! de cine?! de deschiderea portilor si de invadarea intimitatii?! de ceea ce e dincolo de spuma valurilor si de rotocoalele de aer insirate ca margelele colorate la gatul alb al zilei?! de unde nelinistea asta ?!
cred ca de multe ori cel mai frica mi-e de mine. si de zilele in care stresul, munca si altele ma fura si nu-mi lasa macar cateva clipe. mi-e frica de trecerea timpului. ..si mai sunt atatea de care mi-e frica. multe pe care nu le pot spune.
cred ca cel mai frica mi-e sa calc cu picioarele doar pe pamant .
Trimiteți un comentariu