din nou

m-am indragostit, de un cer plin de nori, de iarba de sub talpile noastre, de mirosul diminetii. in fiecare anotimp, in fiecare an, mi se intampla acelasi lucru.
pe iarna am sa o fac bulgare si am s-o arunc in ocean, sa inoate si ea cu delfinii.
iar cand mi-e dor de poveste, am s-o citesc sus, e desenata intre nori.

inauntru

i-am spus de mult ca nu o sa mai scriu despre ea. nici nu am vrut, dar am lasat-o pe ea sa faca primul pas. o urmaresc, am gasit-o in mai multe ipostaze , asa ar trebui sa fie acuma. daca se supara pe mine, nu e nimic. ii va trece. intotdeauna a facut la fel.o sa-i spun sa numere pana uita ca e suparata. o data a numarat toate frunzele de toamna. si mi-a spus ca sunt tot atatea crengi care plang dupa ele. cand era mica a invatat ca trebuie sa numere oi. dupa aceea a trecut la fluturi. iar acuma numara visele. si fuge sa prinda picaturile de ploaie, sa nu se sparga de asfalt..

de ce

imi sunt datoare cu un nou post. chiar daca epuizeaza, mi-am promis-o. cateodata am impresia ca , daca asculti cu adevarat si lasi totul sa intre in tine, viata se transforma intr-un mare vartej, cu batai iuti de inima si hohote rele de ras in spate. doamne, si cat imi place linistea. in care, cu o mica bagheta, aduni toate gandurile si le asezi.
sunt zile de acelea nebune, cateodata, in care esti doar un recipient. si te trezesti, cand ai un moment de ragaz, si te intrebi ``unde am fost?? ce s-a intamplat??`` si nu stii raspunsul. sunt zile pierdute. viata e doar o insiruire de farame de timp, tu doar trebuie sa lasi emotia sa le inconjoare. trebuie sa simti. poate e cel mai greu lucru pe care il faci, dar nimic nu poate fi comparat cu ea.
imi place sa vad culorile. imi place sa ma uit la frunze zgribulite care-si traiesc agonia pe trotuare. si nu sunt nimic , cand le calc grabita , fara sa le daruiesc un gand. atunci nu sunt nimic.
pot visa. pot calatori oriunde. pot simti orice.
si cateodata e greu. asa de greu. mi-e greu sa le impac, ma macina, acea impacare fara de care nu se poate. aici si acolo. si nu sunt doua locuri. sunt doua vieti. si sunt amandoua ale mele. si una o traiesc, asa, fara sa ma gandesc prea mult. alta o traiesc, gandindu-ma. am fost furnica, vant , val. si am sa mai fiu. pot sa fiu orice, pentru ca pe toate le am in mine. mi-as dori usurinta prietenilor mei virtuali ( sau nu ) in a ma exprima, in a exprima in cuvinte frumoase starile. nu o am. inca mai fac eforturi intru asta. sunt tanara, si cateodata asa de obosita, cu capul plecat si pasul mic. alta data alerg , in pas cu pescarusii. nici eu nu mai stiu.
am inceput sa simt ceva care ma sperie, cand reusesc sa vad. am reusit sa simt o dragoste asa de mare, fara sa o leg de cineva. emotia si focul acela, care ti le da sufletul pe care il iubesti. am simtit asta in fata norilor. si cu mana in apa rece si taioasa. sau cu micutii melci in palma, dupa ploaie, cand ii adun de pe trotuar si-i ascund in iarba.
si vreau asa de multe, ca de multe ori ma gandesc ca nu e permis. nu e permis sa alergi asa, cu gandul, sa simti asa, fara sa dai o explicatie. lumii. si nu am. as vrea ca de maine, cand ma trezesc, sa am un iq urias, care sa-mi dea raspunsurile la toate intrebarile. oare o sa stiu vreodata? probabil nu voi stii.
stiu, mi se intampla sa alerg, cu disperare si cu ultimele farame de putere, dupa mine. si mi se intampla sa-mi doresc, atunci cand aleg somnul, ca a doua zi sa inteleg sa se intample o minune. nu se intampla niciodata. sau mint....sunt minuni care se intampla. ceea ce vad in jurul meu. si pentru asta , am nevoie de un singur lucru. sa deschid ochii.
as vrea cineva sa poata sa vina si sa-mi spuna: uite, asta este solutia. ! nu o sa se intample. asa mult timp am intors pe toate fetele intrebarile, incat sunt roase pe la margini. as vrea sa pot sa ma exprim. m-am gandit mult la asta, si totusi, ...acuma ma gandesc ca e in regula. nu e nevoie. pot, dar altfel. nu ca la carte. un fum de papadie in aer a devenit un raspuns, fara sa reusesc sa formulez intrebarea perfecta. si ma simt plutind, peste toate, si intelegandu-le. poate nu cum as vrea, nu pot scrie un tratat , inchegat si corect ordonat, dar le vad. le vad asa de clar si de limpede. si asta ma face sa plang , si sa simt o mare bucurie. dar sa simt si lacrimile cum aluneca sarate.
imi place sa ma inalt, dar nu mai urasc caderea. toate sunt clare ca si apa micului izvor. prin toate se vede. si toate raspunsurile sunt la noi. intotdeauna, doar noi avem raspunsul intrebarii noastre.
dar de aici, incepe marea incercare. ce facem cu ele...ce facem cu raspunsul. cum il asezam in tiparele vietii noastre de oameni . uriasul nu vede furnica.dar nici furnica nu vede uriasul . si amandoi coexista.
nu-mi plac oamenii in general. dar pe om il iubesc, fiecare are ceva deosebit, ceva care emotioneaza, chiar si cel mai rau dintre cei rai.
e asa frumos in jur. de la un fir de iarba , rasarit intr-o crapatura de asfalt, pana la zapada si nisipuri nesfarsite. iubim buchetele de flori. dar..de ce nu luam tot ce e bun in jur, de la fiecare om, de la frumos, sa facem buchete..care nu se ofilesc niciodata.
si de ce atat dece....
si sunt atatea lucruri pe care as vrea sa le stiu....intotdeauna raman atatea .

in oglinda

..si telefonul e o scoica in care asculti valurile,
agenda e pe o stanca gri si plina de muschi, doar niste semne..
stiloul e o nuielusa verde de alun
mouseul e o piatra alba si rotunda de rau
agrafa de birou..s-au scuturat conurile de brad
si lipiciul…ups, am alunecat si am cazut cu palma pe pamant ud
un vraf de acte…sunt doar frunzele de toamna
am alunecat dincolo….
dar cum fac sa raman acolo?!?

umbre

eu nu exist. nu sunt. si nu vreau sa spun. arde jarul in mine. si in valurile mele albastre, inoata povesti. si cerul meu are toate nuantele rasului , iar norii deseneaza ganduri . cand ma aplec peste florile mele, le vad cum respira. si le ating usor intr-o mangaiere.
am in mine o cascada. vine din padurea cu iz de frunze umede si se arunca in gol . zboara , cade si se opreste. si acolo unde sta apa se vede argintul pestilor de rau.
iubesc conurile de brad. le iubesc mirosul si necugetarea.
si ii iubesc. pe el, pe ea , pe ei. i-as tine pe toti cu mine, i-as aseza in gradina mea , sa sada pe nori si sa rada cu pasarile.
si cand s-ar supara pe mine, m-as bucura sa pot fugi…as fugi desculta in padure, as fugi printre brazi si as simti pamantul rece pe talpa. un ecou de pas..nu un pas.
si cand mi-as pierde suflarea, m-as lasa sa alunec printre frunze, cu mainile intinse. as fii atunci o culoare.
as sta pe piatra rece si taioasa, in mijlocul apei. asteptand sa apuna soarele.si cand ar lua foc cerurile as inchide ochii. si cand i-as deschide, as vrea sa fiu intr-un lan auriu. Acolo vezi cum danseaza vantul .
am intins mana spre un nor ratacit pe senin. si nu l-am atins. …ooo.dar am uitat. eu nu exist. ma furisez seara tarziu si se poate vedea cate o umbra , intinsa pe ziduri. sau o urma in nisip.
eu nu exist…

dulce

Am strans mana pumn. Tare, sa simt unghiile cum patrund in carne. Sa doara. Sa trezeasca. Pentru ca visul e vis atata timp cat nu simti fizic. Simti doar o caldura care calatoreste in tine, si la cotituri face vartejuri calde. Te ameteste. Am ametit. Si simt o dulceata innebunitoare. Imi trec limba peste buze si o simt. Si vine din interior. E cald si e galben. E asa de galben . ca te face sa strangi pleoapele. Si cand le strang simt iarasi gustul . nu-l mai simt numai pe buze. Il simt cum curge pe obraz in jos. Dulce si galben, cum aluneca pe gat si coboara pe spate. E ca o mangaiere. Ca o atingere care arde zapada. Ca o curgere care te face sa-ti frangi mainile. Sa frangi mainile dar sa stai nemiscat. Sa rasfrangi degetele , sa ocupi mai mult loc in spatiu. Ca sa simti cum te acopera. Ca o soapta de vant in spatele urechii, care lasa dare de parfum in tine.

oare..

ce ne face sa alegem o anumita atitudine fata de ceilalti? proiectia noastra in exterior e determinata de restul oamenilor? daca e asa, noi unde suntem? de ce cate o data o aceeasi actiune aduce doua reactii total diferite, in fata aceluiasi act. reactia depinde de modelul interior al celuilalt? ma uit in jurul meu la oamenii cu aspiratii palpabile. oamenii care se lupta pentru casa perfecta din suburbie, pentru masina ”sociala”, pentru a fii bine vazuti .si toate astea fiind lucruri simple, acei oameni au o sansa reala la fericire. mi-as dori si eu un tel de felul asta. sa pot pune mana pe vise, sa le pot masura. si nimeni nu neaga ca sunt importante. e pacat sa ai cateva experiente care sa-ti deschida ochii.

dar e bine cu ochii larg deschisi. cata putere are ceea ce simti.chiar daca te consuma, cata uimire ai in tine…